„Lucrezi fără presiunea succesului. Nu trebuie să participi la expoziţii alături de bărbaţi. Poţi evada din lumea artei în cele patru slujbe parţiale pe care le ai. Ştii că te vei putea împlini în carieră pe la 80 de ani. ş…ţ Poţi alege între carieră şi maternitate. ş…ţ Eşti inclusă în istorii revăzute ale artei. ş…ţ În revistele de artă te regăseşti în fotografii purtînd un costum de gorilă.“ Iată cîteva dintre Avantajele de a fi artistă/femeie-artist, un afiş din 1989 al „comandoului“ Guerrilla Girls. O fană a grupului le-a trimis membrelor lui 1.000 de dolari pentru ca posterul să apară, ca reclamă plătită, eventual, în vestita revistă Artforum. Partea cu fotografiile în costum de gorilă e o trimitere la faptul că toate Guerrilla Girls (care-şi păstrează anonimatul, preluînd ca pseudonim numele unor artiste decedate) apar în public doar astfel mascate. Punînd gîndirea pozitivă la lucru în slujba ironiei, afişul – prezent în recenta expoziţie a Centrului Pompidou de la Paris, elles@centrepompidou (27 mai 2009-24 mai 2010) – rezumă, însă, cît se poate de bine condiţia femeilor care aleg arta ca domeniu de activitate. Pentru detalii suplimentare, poveşti personale, precum cea a sculptoriţei Anita Molinero, stau oricînd la îndemînă: ironiile la adresa celei care învaţă cum să manevreze artistic lemnul, piatra, bronzul, deşi nu are „un fizic de camionagiu“, veşnica anticipare a abandonului artei, odată cu previzibila maternitate, avansurile bărbaţilor-artişti, pentru care propriile colege reprezintă, înainte de toate, un inepuizabil rezervor de „carne proaspătă“ pentru aventuri, dificultăţile de a obţine un post universitar, lipsa de credibilitate. Pe scurt, tot ceea ce, la americani, s-ar rezuma prin expresia glass ceiling, plus nuanţa de lubricitate specifică unor contexte sociale foarte sexualizate. Una dintre excesiv de puţinele artiste prezente în Trienala