“Ochii albastri ai Revolutiei stralucesc cu o cruzime necesara”, scria candva poetul comunist, fost suprarealist, Louis Aragon. Pentru leninisti, echitatea si compasiunea sunt vicii, nu virtuti. Dictatura comunista a organizat persecutii si procese politice impotriva adversarilor sai sortiti anihilarii in virtutea principiului distructiv al “ascutirii luptei de clasa”, dar si impotriva unor oameni care se identificasera initial cu cauza oficiala. Era vechea istorie a revolutiei ce-si devora copiii. Regimul a functionat, in anii stalinismului dezlantuit (1948-1964) prin practica terorii universalizate, directa sau indirecta, fizica si/sau psihologica. Au fost terorizati intelectuali, studenti, tarani, muncitori, membrii familiilor celor arestati si inchisi ( a se vedea cazul Dumitru Nichita analizat de Doina Jela in rascolitoarea ei carte aparuta, in a doua editie, la editura Curtea Veche). Recomand aici importantele volume aparute in 2011 sub egida Fundatiei Academia Civica, “Tortura, pe intelesul tuturor”, de Florin Constantin Pavlovici, editia a II-a si Dorina Potarca, “Amintirile unui ‘element dubios’”. Voi scrie curand despre aceste volume cutremuratoare.
Epurarea permanenta facea parte din logica sistemului. Constructia “inamicului” era menita se raspunda unor comandamente ideologice precise (mobilizare, inregimentare, paralizare a oricarui reflex de rezistenta) si se intreprindea cu sprijinul entuziast al Securitatii, militiei si procuraturii (in special, dar nu numai, pe linia tribunalelor militare). Multe dintre aceste inscenari judiciare raman inca invaluite in ceata uitarii. Crimele impotriva umanitatii sunt universal recunoscute drept imprescriptibile. Asa ar trebui sa stea lucrurile si in Romania.
La inceputul anilor 60 a avut loc procesul unor inalti demnitari din Ministerul Comertului Exterior, cei mai multi evrei, soldat cu grele pedep
