Avorbi despre sport, respectiv despre investiţiile în acest domeniu de activitate, în vremuri de criză poate părea, dacă nu jenant, atunci măcar delicat.
În România de azi, la 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, se pune problema locurilor de muncă, a pensiilor. Oare nu e un tupeu prea mare să ridicăm problemele sportului tocmai acum?
Oricât de deplasat vi s-ar părea, răspunsul este negativ. Pentru că sportul, chiar dacă în aparenţă este o „goană bizară după o minge", poate oferi o pâine bună multor oameni. Şi nu numai acelora care bat mingea. Pentru că acestă îndeletnicire, dacă este bine administrată, poate genera locuri de muncă numeroase şi diverse.
În momentul în care a candidat la organizarea ediţiei din 2012 a Jocurilor Olimpice de vară Londra a urmărit să obţină nu numai prestigiul pe care ţi-l dă o asemenea competiţie, ci şi dezvoltarea unei zone frumoase, dar mai sărace a sa. Bazele sportive, satul olimpic, tot ce ţine de această organizare au fost proiectate nu în buricul târgului, ci acolo unde se afla un teren mai degrabă virgin.
Chiar dacă între timp, tot din cauza crizei, costurile acestei întreprinderi s-au mărit foarte mult - nimeni nu bănuia ce se va întâmpla în 2009 -, capitala Marii Britanii va arăta cu totul altfel în 2012. Şi, în plus, la toate aceste baze noi, la întreţinerea lor, vor lucra oameni.
România s-a aflat în 1990 într-o situaţia asemănătoare cu cea din 1950. Se schimbase nu numai un guvern, ci şi un sistem politic. Şi printre multele rele făcute s-au strecurat şi unele lucruri bune. Atunci, chiar dacă mijloacele erau altele, au existat planuri pentru a se ridica stadioane, săli, patinoare. Iar planurile n-au rămas doar pe hârtie. Puţini, mai ales dintre cei tineri, ştiu că până în acel moment Poiana Braşov era mai degrabă o... poiană oarecare.
Cu câteva cabane din lemn şi o pârtie r
