Vorba conform căreia cine la 20 de ani nu e de stînga nu are inimă şi cine nu e de dreapta la 30 - nu are minte a fost nuanţată de istorie: cei cu inimă s-au înregimentat împotriva sistemului colectivist de sub flamurile stîngii, cei cu minte au înţeles necesitatea ameliorării regulilor conform cărora se desfăşoară competiţia individuală. Schemă prin care peisajul politic dintr-o democraţie devine mai lizibil, binomul stînga-dreapta presupune existenţa unei economii capitaliste: există capitalism fără pluralism, dar nu există pluralism fără capitalism. Diferenţele ţin de programele prin care se ordonează viitorul acţiunilor politice, de contrastul între aprecierile asupra prezentului, chiar de felul cum este valorificat trecutul. Istoricii şi specialiştii în ştiinţe politice diferenţiază stînga de dreapta prin accentul pus pe egalitate ori pe libertate, prin fidelitatea faţă de valorile tradiţionale ori pe deschiderea faţă de nou, prin atitudinea faţă de religie, prin toleranţă ori rigiditate în domeniul moralei publice. În ţările occidentale bogate, graniţa dintre stînga şi dreapta se mută continuu, într-un balet bine ordonat şi, de fapt, confruntarea reală s-a deplasat din politica internă spre problemele lumii. Săracii de acasă se lasă greu mobilizaţi, săracii ţărilor sărace au un potenţial revoluţionar pe măsura mîniei. Revenirea la democraţie în ţările ieşite mai mult sau mai puţin lin din dictaturi s-a desfăşurat prin adoptarea aceluiaşi binom, cu conţinuturi dintre cele mai diverse. În linii mari, stînga post-comunistă este conservatoare (în sensul primar al cuvîntului, ea doreşte să păstreze cît mai mult din ceea ce a fost), naţionalistă, populistă, lipsită de viziune şi evitînd cu grijă orice referinţă la vreun ideal. În măsura în care adoptă un program coerent şi consistent cu viziunea liberală, dreapta nu poate conta pe sprijinul popular, şi atuul