Anii '70 - mama lor - s-au întors! Atacurile teroriste cu bombe în jurnalele de ştiri fac parte din textura anilor '70. Se mai purtau pe atunci disco, pantofii cu tălpi groase, cocaina din plin (şi care, în cea mai mare parte, îi finanţa pe terorişti), sex în disperare şi epilepsie religioasă. Dar erau ştiri despre Baader-Meinhof, despre Brigăzile Roşii italiene, despre Sendero Luminoso, varii fronturi de eliberare din America Latină şi ubicuele facţiuni teroriste palestiniene care furnizau dimineaţă de dimineaţă ştiri amare, care mergeau atît de bine cu prima linie şi cu espresso-ul. A existat un moment, pe la jumătatea deceniului, în care fiecare regiune de pe glob avea gruparea ei teroristă, un fel de marcă ideologică, precum hippioţii. Aveam cîteva şi în SUA, printre care şi rămăşiţele grupului Weather Underground, Partidul Black Panther, Frontul de Eliberare Portorican şi o puzderie de alţi mini-radicali precum Frontul de Eliberare Symbionez, care ne-a lăsat memorabila imagine a lui Patty Hearst cu o mitralieră în mînă şi cu coafură afro. Toate aceste grupări produceau atîta teroare şi haos cît le ţinea buzunarul. De asemenea, erau legate, precum Al-Qaeda de azi, de o vagă ideologie care nu cerea coordonare centrală. Această ideologie era o papară de platitudini stîngiste, amestecate cu o doză zdravănă de naţionalism: platitudinile stîngiste arareori explodează de capul lor, au nevoie de naţionalism, care este ingredientul activ al mai tuturor bombelor populiste. La vremea aceea, ca şi acum, bau-baul era imperialismul cultural şi economic american, iar modalitatea cea mai bună de a-l combate era să ascunzi dinamita în sacii de cafea de pe măgăruşii lui Juan Valdez. Dar orice s-ar spune despre celulele maoist-marxiste ale anilor '70, măcar le puteai vorbi într-un limbaj

secularist care aducea pe alocuri cu logica. De fapt, majoritatea membrilor acest