Literatura română şi benzile desenate
Relaţia benzii desenate cu literatura este una profitabilă ambelor domenii. În România ultimilor 50 de ani, acomodările reciproce, bazate pe transpunerea unor opere literare în formă/format BD, au generat o zonă de întîlnire culturală de incontestabilă valoare şi largă popularitate. Cronicile şi premiile de specialitate, prezenţa în dicţionare, enciclopedii, istorii şi monografii critice se alătură vandabilităţii unor albume oscilînd între cîteva mii şi 100 000 de exemplare, pentru a asigura consacrarea socio-estetică a unui gen pe cît de hibrid, pe atît de spectaculos.
O consultare a principalelor instrumente canonice BD, cum ar fi Dicţionarul benzii desenate din România (2005), al lui Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, sau Istoria benzii desenate româneşti. 1891-2010 (2010), a lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, oferă o imagine solidă despre diversitatea, productivitatea şi calitatea noului spaţiu de intersecţie culturală. Printre episoadele şi albumele de bandă desenată adaptate după opere literare înainte de 1989, s-ar putea cita, în termeni de impact şi notorietate: Pompiliu Dumitrescu – Lacul cu elefanţi (1968), după Mihai Tican Rumano, Fata babei şi fata moşului (1982), după Ion Creangă, Preda Buzescu (1983), după D. Bolintineanu; Nicu Russu – Neamul Şoimăreştilor (1972), după Mihail Sadoveanu; Puiu Manu – Toate pînzele sus! (1973), după Radu Tudoran (ediţie nouă, 2010); Sandu Florea – În lumea lui Harap Alb (1979), Moş Ion Roată şi Unirea (1982), după Ion Creangă; Valentin Tănase – Muma lui Ştefan cel Mare (1983), după D. Bolintineanu, Prîslea cel voinic şi merele de aur (1987), după Petre Ispirescu.
Parteneriatele literatură română- scenariu-desen continuă şi după 1989, în forma unor co-auctoriate la fel de relevante sociologic şi semnificative estetic: Viorel Pîrligras – Caragiale. Dl. Goe. Ami
