Nu am nimic cu cei – nu mulţi, de altfel – care, de-a lungul timpului, s-au purtat urât cu mine. Le găsesc uşor circumstanţe atenuante, îmi pare rău că s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat, şi atât. Nu o dată am încercat – aparent absurd – să găsesc o cale de a reface o relaţie care se rupsese în felul ăsta şi de câteva ori am reuşit. Asta pentru că, în realitate, există puţine lucruri peste care nu se poate trece.

Nu am nimic cu cei bogaţi. Mă bucur că există oameni bogaţi, pentru că asta înseamnă că economia şi societatea produc bogăţie. Sigur, modul în care este repartizată aceasta rămâne discutabil şi e sursa multor frustrări, uneori justificate. Sigur, cei care au făcut avere prin jaf trebuie să plătească. Dar, una peste alta, existenţa oamenilor bogaţi este benefică. Fie şi măcar pentru că, aşa cum poţi constata dacă nu eşti sufocat de resentimente, de pe urma unui om bogat – indiferent cum şi-a dobândit averea – trăiesc nu numai el şi familia lui, ci destul de mulţi oameni.

Nu am nimic cu cei care câştigă mai mult decât mine. Am lucrat vreme de un an în birou cu un coleg care câştiga de şapte ori cât mine, făcând, în linii mari, aceleaşi lucruri ca mine. Am fost într-o excelentă relaţie, aproape prieteni. Gândindu-mă la diferenţa de salariu, singurul lucru pe care-l simţeam era admiraţia invidioasă pentru că ştiuse să negocieze mai bine decât mine, să se „vândă” mai inteligent.

Nu am nimic cu cei care au alte păreri politice decât mine, fie ele şi radicale. Am lucrat trei ani în acelaşi birou cu un coleg aflat complet de cealaltă parte a baricadei. Am purtat dese, lungi şi sclipitoare discuţii în contradictoriu, ridicând uneori vocea, sărind peste cal şi apoi cerându-ne scuze, glumind aproape tot timpul. N-am nimic să-i reproşez până azi. Din contră, îi sunt recunoscător că opoziţia lui – a unui om extrem de bine documentat, trebuie s-o spun – m-a