Destinul postum al operei lui Urmuz este la fel de bizar ca şi autorul Paginilor bizare şi are contingenţ e mai degrabă cu detectivistica decât cu filologia. Mort înainte de a-şi vedea textele tipărite în volum, Urmuz pare că a pus o pecete de taină asupra lor şi asupra propriei biografii, împlinind un deziderat de non-existenţă publică unic, după ştiinţa mea, nu numai în literele române, ci în literatura lumii.

Mai ales că această non-existenţă este contrapunctată de o scriitură personală inconfundabilă. Mai nimic nu este, astăzi, sigur în legătură cu acest scriitor, pornind de la motivele sinuciderii, continuând cu viaţa sa intimă şi terminând cu întinderea activităţii sale literare. Mărturisirile unor apropiaţi – G. Ciprian, Arghezi, Saşa Pană – dezvă- luie şi ascund, în acelaşi timp, împrejură rile existenţei şi temeiurile operei.

Până nu demult, în ciuda unei semnalări din 1975 a lui George Muntean cu privire la existenţa unui anumit caiet la Academie, opera lui Urmuz ne era cunoscută într-o singură versiune: cea tipărită de Saşa Pană în 1970, sub titlul Pagini bizare. Aceasta cuprindea mai vechea ediţie din 1930, (intitulată Urmuz. Opera completă), şi câteva pagini de însemnări, recuperate de Saşa Pană dintr-un „lădoi” de manuscrise rămase de la Urmuz, la care avusese acces pentru scurt timp în 1930 şi care, în condiţii misterioase – ca tot ce ţine de Urmuz –, dispăruse. Nu se cunoşteau alte texte şi, în ciuda certitudinii lui Saşa Pană cu privire la existenţa respectivei lăzi – probată, de altfel, de cele câteva manuscrise care, extrase în grabă pentru ediţia din 1930, au putut fi salvate, aflându-se azi în arhiva familiei Pană –, nici nu mai sunt speranţe că ar putea apărea noi creaţii urmuziene. Decepţia editorului care, convins că va găsi în „lădoi” noi texte, a dat tot peste cele 7 schiţe cunoscute din publicaţiile vremii, plus Fuchsiada,