Compania de Autostrăzi trebuie să plătească 4 milioane de euro unor firme care nici măcar nu şi-au făcut lucrările.

Două contracte, respectiv unul pentru „construcţia Variantei Ocolitoare a oraşului Timişoara" şi altul pentru „Reabilitarea sectorului de drum naţional Timişoara-Lugoj" pot fi studii de caz bune despre modul în care Compania de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR) devine bună de plată şi atunci când are dreptate.

Pentru realizarea celor două obiective, CNADNR a semnat în 2002 două contracte în valoare totală de 4,6 miliarde yeni japonezi (12,7 miliarde lei vechi) cu consorţiul JV Efklidis-Konoike-Aegek. Pe parcursul derulării celor două contracte, constructorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, acesta nerespectând graficul de lucrări stabilit. Lucrările trebuiau definitivate încă din 2005, însă în 2006, deci un an mai târziu, acestea se găseau terminate în proporţie de aproximativ 36%. În faţa acestei situaţii şi la decizia consultantului angajat de stat pentru lucrare, anume firma japoneză Construction Project Consultants, CNADNR a decis rezilierea lucrării. Aceasta a devenit efectivă la 30 noiembrie 2006.

In faţa rezilierii, o lună mai târziu, consorţiul decide să depună la Curtea Internaţională de Arbitraj două cereri prin care contesta măsura rezilierii, solicitând o sumă de 15 milioane de euro cu titlul de datorii ale CNADNR şi daune provocate de rezilierea „nejustificată".

Pentru că asocierea de firme nu a achitat taxele arbitrare, Curtea a respins cele două cereri ale constructorului, în martie 2008.

Intervine mâna providenţei

In pofida deciziei ce avantaja CNADNR, directorul general al companiei de stat, anume Dorin Debucean, decide să continue negocierile „amiabile" şi semnează cu consorţiul două acte prin care CNADNR se angajează să plătească constructorilor aproximativ două milioan