Acum scriu pe un laptop Dell Vostro, la umbra pinilor, pe plajă, în Grecia. Cu ani în urmă însă, Grecia nu-şi găsea loc în gândurile noastre când venea vorba de vacanţe. Doar Marea Neagră părea să ştie cum să ne alinte. Şi-mi amintesc fiecare detaliu al aventurii estivale şi acum: maşina se pregătea de cu seară, bagajele erau duse de tata, în vreme ce mama pregătea nişte sandvişuri pentru drum şi cafea pentru ei.

Eu doar observam şi mă pregăteam de întâlnirea cea mare. Singura din anul acela. Oare faptul că n-o puteam vedea decât 10 zile pe an mă făcea să o iubesc mai mult? Oare dacă am ştii dinainte cât timp vor rămâne unii oameni în viaţa noastră, i-am aprecia mai mult sau mai cu băgare de seamă?

Îmi reconfirm an după an: alte mări nu-mi vorbesc aşa cum face marea noastră. Poate pentru că e marea copilăriei mele, cu gust de piersici cumpărate de pe drum.. Drum pe care porneam la 5 dimineaţa - ca să fie răcoare - pe vremea când nu auzisem de aer condiţionat şi nici de autostrăzi. Era Urziceni, pe la Lehliu şi după aia încă puţină răbdare şi ajungem la Mangalia. Acolo ne opream în fiecare vară, fiindcă acolo locuia fratele mamei, cu verişoarele mele.

Pe vremea aia, adulţii erau cu adulţii şi copiii cu copiii. Nici ei nu ne băgau prea mult în seamă, dar nici noi nu ne supăram. Aşa că toată vacanţa avea gust de libertate, aer sărat, piersici zemoase şi salată de roşii cu brânză.

Care nu seamănă totuşi cu salata grecească pe care o mănânc aici, la taverna de peste drum. Şi care are, totuşi, un gust nemaipomenit, de roşii dospite leneş la soare, în vreme ce toată suflarea se ascunde de dogoarea amiezii, pe sub umbrare şi umbrele, lângă un pahar de frappe.

Nici nu-i de mirare că după tzatziki şi kalokairinou la desert îţi aduc tot o cremă de iaurt abia atinsă de aromă de lămâie, culeasă din spatele casei.

Un lu