Românu' s-o fi născut el poet, dar acum trăieşte cîntînd! Din Sighişoara în Maramureş şi din Bucovina în Apuseni nu a existat locuşor uitat de Dumnezeu sau restaurant cu o constelaţie de stele unde să nu fim în-cîntaţi pînă la refuz de hip-hop-ul triumfător al zilelor noastre. Ai tupeu, nevastă! - bum-bum - Dansează pe masă! - bum-bum. Cînd Suzana şi Roxana ne mai furau banana, răsuflam uşuraţi, iar fetiţele la mare ne făceau de-a dreptul să visăm frumos. Dar ce să mai insist, dacă aţi deschis televizorul sau aţi ieşit din casă măcar puţin în ultima vreme, ştiţi despre ce vorbesc! Ne-am oprit odată pe valea Arieşului, să mîncăm ceva într-o cabană goală. De cum am intrat, lovelele unui cîntec bine ritmat ne-au lovit în timpane dintr-o boxă aşezată deasupra noastră. Fiind singuri, am rugat politicos chelnerul să închidă muzica. De tot? - a întrebat el perplex, iar după un minut de adîncă cugetare a revenit: Adică fără muzică? A plecat şi, îndatoritor, ne-a găsit în final printre casetele instituţiei un fel de rudă săracă a lui Julio Iglesias: altă muzică, mai merge - clientul nostru, stăpînul nostru! - dar chiar fără muzică, aşa ceva nu e de conceput! Această muzică nu mai este de mult - dacă a fost vreodată - doar o muzică. Ea este un fenomen social, expresia unui stil de viaţă care răzbate din cîrciuma săracului şi din Mercedesul decapotabil al tineretului de bani mai mult sau mai puţin gata. Este o "prezenţă publică". În expresia sa ultimă, ea este un sistem de comunicare - nu întîmplător puternic sprijinit de medii - a unor valori de "viaţă nouă", reduse la expresia lor elementară: sex, bani, şi, cuprinzîndu-le pe amîndouă, puterea (dominant machistă) a individului . Spaţiul public, rămas gol după
retragerea Partidului, a devenit spaţiul legitim de exprimare liberă a fiecărui individ, care populează după bunul său plac, presupus al tuturor, acest spaţi
