Preşedinţia semestrială a Uniunii Europene (UE) se dovedeşte o sarcină tot mai ingrată şi marginală, în urma nominalizării unui preşedinte permament şi creşterii puterii zonei euro.
Ciprul, care a asigurat preşedinţia semestrială în ultimele şase luni, va preda ştafeta Irlandei la 1 ianuarie.
Preşedinţia semestrială avea iniţial obiectivul să ofere fiecărui stat membru, pe rând, şansa să prezideze dezbaterile europene, să stabilească priorităţi şi să îi ofere vizibilitate, prin găzduirea în ţara respectivă a summiturilor europene.
Însă, de la sfârşitul lui 2004, summiturile au avut loc toate la Bruxelles, o concesie acordată belgienilor în cursul dificilelor negocieri privind Tratatul de la Nisa.
Dar "preşedinţia semestrială a UE a fost decapitată" în favoarea Tratatului de la Lisabona, la sfârşitul lui 2009, relevă Yann-Sven Rittelmeyer, un cercetător la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI).
Tratatul a instaurat un preşedinte permanent al Consiliului Uniunii Europene, însărcinat cu organizarea şi buna desfăşurare a summiturilor europene. Postul i-a fost încredinţat belgianului Herman Van Rompuy.
"Preşedinţia semestrială se ocupă de toate pregătirile în cadrul grupurilor de lucru, dar imediat ce acest lucru devine serios şi fierbinte, Van Rompuy este cel care rezolvă acest lucru cu liderii europeni", remarcă un diplomat european.
În cadrul summiturilor, reprezentanţii preşedinţiei semestriale au dreptul să stea alături de Van Rompuy, "dar, în practică, numai patru-cinci lideri se exprimă, în general cei mai importanţi, ca Angela Merkel, François Hollande, Mario Monti sau David Cameron. Restul de 23 tac şi speră ca acest lucru să se termine în curând", continuă el.
Tratatul de la Lisabona a creat, de asemenea, postul de Înalt Reprezentant UE pentru Politică Externă. Actuala titulară, Lady Catherine As