Toti iubitorii scenei s-au intrebat macar o data ce face ca un actor sau o actrita sa-si impuna, fara drept de apel, fascinatia asupra spectatorilor, asa incat imaginea lui sau a ei sa ramana lipita Toti iubitorii scenei s-au intrebat macar o data ce face ca un actor sau o actrita sa-si impuna, fara drept de apel, fascinatia asupra spectatorilor, asa incat imaginea lui sau a ei sa ramana lipita de retina, iar vocea sa-ti sune in urechi mult timp dupa ce ai auzit-o? E cu atat mai contrariant cu cat interpretul poate sa nu fie, in realitate, o persoana extrem de interesanta, existenta lui se poate mentine in coordonate absolut banale si, cu toate astea, ceva din fiinta aceea sa hraneasca mai multe existente scenice in chip memorabil. Carmen Stanescu, fiindca despre ea incepusem de fapt sa scriu aceste randuri, este, in acest moment, una dintre cele mai cunoscute actrite de la noi, aproape ca nu e roman sa n-o fi vazut-o macar o data in viata, fie si numai la televizor. Citindu-i cartea de memorii, intitulata provocator Destainuiri (aparuta in aceasta vara la editura Universal Dalsi), constati cu surprindere ca actrita n-a avut ceea ce se cheama o existenta tumultuoasa, ca viata i-a facut in general surprize placute, iar scena i-a adus foarte multe bucurii: roluri de care s-a atasat enorm, intalniri cu personalitati care au marcat istoria teatrului romanesc, ba chiar si un partener, actorul Damian Crasmaru, deopotriva prieten si protector de o viata intreaga. Om foarte serios, destul de puternic, in ciuda fragilitatii aparente, femeie superba, Carmen Stanescu a traversat anii cu gratie si calm, fara sa se lase zguduita de furtunile epocii in care a debutat - primele roluri le-a primit cand era inca eleva, dupa un concurs sustinut la Teatrul National in 1945 - sau de deceniile comuniste in care a jucat apoi si s-a facut cunoscuta. Parcurgand amintirile actritei - despre