Într-un fel, filosofia a dispărut în România în 1948. Reforma învăţămîntului – atît a instituţiilor, cît şi a programelor – a făcut tabula rasa din tot ceea ce se realizase în veacul precedent. Pînă în 1989 structura curriculară a rămas stabilă şi fidelă lucrării lui Stalin “Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, rescrisă în 1958 sub titlul “Fundamentele filosofiei marxiste”.

“Partinitatea” filosofiei, scindarea între “materialism” şi “idealism”, primatul materiei şi caracterul secund al conştiinţei, “legile dialecticii”, etc au constituit reperele discursului filosofic oficial pe toată durata comunismului românesc (şi, în forme mai mult sau mai puţin atenuate – dat fiind că majoritatea cadrelor universitare post-decembriste era constituită tot din foştii profesori ai perioadei precedente – chiar după căderea acestuia). Teoretic, această “filosofie” se prezenta ca un bloc compact, perfect structurat, care se cerea asimilat tel quel şi întrebuinţat ca un “ghid de acţiune” în vederea realizării sarcinilor concrete pe care le stabilea Partidul. În realitate, lucrurile erau mult mai nuanţate: Partidul nu a încurajat nici odată în România o dezbatere reală a tezelor vehiculate de discursul său oficial. Puţinii gînditori marxişti ai interbelicului românesc au fost fie exterminaţi, fie marginalizaţi, fie constrînşi la exil iar discuţiile asupra marxismului (atît cele din Occident, cît – mai ales – cele din Europa de Est) au fost riguros cenzurate, dacă nu taxate brutal de “revizionism”.

Paradoxul (favorizat şi potenţat de logica sistemului) face ca într-o ţară ce îşi se revendica filosofia de la gîndirea marxistă să nu putem indica nici un singur gînditor marxist reprezentativ. Efectul acestei stări de lucruri e acela că, pe perioada comunismului, nu am avut nici o disidenţă care să opună “socialismului real” exigenţele “marxismului autentic” iar