„Sa fim, in sfirsit, clari“ scrie Henri Michaux in poemul sau satiric, Secretul situatiei politice, care infatiseaza o lume stapinita de confuzie, un talmes-balmes absolut, dominat – in opinia lui Alain Finkielkraut – de ecolalie si nu de ideologie. Intr-o astfel de lume, indemnul la claritate nu are, din pacate, nici un ecou, iar ceea ce se intimpla de zece ani incoace in spatiul estic post-comunist pare sa confirme impresia lui Finkielkraut ca traim intr-o lume à la Michaux, „abandonata de spirit si dedata timpeniei certurilor pe frontiere“. Diagnosticul formulat de eseistul francez in Umanitatea pierduta a fost din plin confirmat de ceea ce s-a intimplat in spatiul defunctei URSS, dar si in fosta Iugoslavie, unde locul razboiului rece a fost luat de diferendele frontaliere si tautologiile identitare.

In Romania, unde accentele nationaliste au existat, in special la inceputul anilor ’90, fara ca acestea sa degenereze in conflicte etnice de intensitatea celor care au dus la destramarea fostei Iugoslavii, obsesiile nationaliste au, din fericire, doar efecte electorale locale (vezi, de pilda, rezultatele alegerilor pentru primaria Clujului). Si, desi la acest capitol s-ar putea spune ca Romania nu are a-si face griji, in pofida unor sporadice pusee nationaliste cu iz electoral, ceea ce-i descurajeaza pe multi dintre noi, pe cei tineri in special, este ritmul lent al desprinderii din tiparele mentale, sociale si economice ale societatii totalitare de tip comunist.

In decursul celor zece ani care s-au scurs din decembrie 1989, a devenit mai mult decit evident ca una dintre „victoriile“ indiscutabile ale partidului unic, cu repercusiuni de lunga durata, a fost anihilarea naturii morale a oamenilor, reducerea lor la statutul unor biete fiinte incapabile sa discearna binele si raul. Se poate spune ca ideologia comunista a urmarit sistematic – si