Peştera lui Platon. Ca să distingem în poezia eminesciană obiectele, la lumina infimă a lunii şi a stelelor, trebuie să ţinem aprinsă deasupra capului mai mereu o făclie.

Mitul peşterii lui Platon este, alături de mitul lui Orfeu şi Euridice, mitul antichităţii cel mai reprezentativ. Lirica nocturnului, cu "conture triste" (Melancolie), cu întunericul, umbrele şi penumbrele, "pulberea (care) se joacă în imperiul unei raze" (Scrisoarea I), rază pe care o putem concepe ca venind dintr-un dincolo din spatele nostru, din afara peşterii, acolo unde durează adevărata realitate, îşi revendică o semantică convenabilă din perspectiva acestui mit: "O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie/ Bătute-n ea şi soarele-i fereastra/ La temniţa vieţii. Prin el trece/ Lumina frântă numai dintr-o lume" etc. (Demonism).

Halele, salele, peştera lui Euthanasius şi-ar putea apropria şi sensuri din psihanaliza lui Freud, dar poate că încă mai mult sunt, în obscuritatea lor misterioasă, spaţii gnoseologice ale revelaţiilor cognitive intermediate. Bătrânul mag din Feciorul de împărat fără de stea îi dezvăluie viitorului împărat taine ale lumii, lume peste care va stăpâni în curând, în pântecele muntelui în vârful căruia sălăşluieşte: "El zice ş-alene coboară la vale,/ La porţi uriaşe ce duc în spelunci./ De stânci prăbuşite gigantici portale/ Descuie şi intră în mândrele hale/ De marmură neagră, întinse şi lungi".

Peştera lui Platon capătă la poetul nostru amprenta, naturală, a acestuia. Ea are o cromatică interioară. Pereţii sunt argintii şi arămii cu, fin desenat, arabescul "curcubeelor de noapte" (Scrisoarea III). Podelele sunt albe (pe câmp alb ca de zăpadă - de la lună - în Făt-Frumos din tei). Tavanul - negru (Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Scrisoarea I).

Lumina "rărită" (Diana), "stinsele lumini" (Din noaptea) se schimbă