Au fost doi. Cel dintii, numit Boboc, un cal rosu, frumos si extrem de blind, isi merita cu prisosinta numele. Pe la 4 ani treceam cu bicicletele pe sub el, fara ca asta sa ingrijoreze pe nimeni; il curatam grijulii de mustele de sub coada (unele tari, care nu mor decit daca le rupi capul). Cam lenes cind tragea, dar te puteai baza pe el. Dnei M.M. Sz. Am citit in vara anului trecut, la Paris, o carte sarmanta, scrisa de un autor care de citiva ani imi place foarte mult, tradus si in limba romana de Emilian Galaicu-Paun, la editura Cartier din Chisinau: Michel Pastoureau. Este vorba de memoriile sale, Les couleurs des nos souvenires. De fapt, este un mixaj de memorialistica, eseistica si excurs istoric. Pastoureau este, cum se stie, un excelent medievist specializat in heraldica, in istoria culorilor si in cea a animalelor. Oricum, ideea care strabate intregul volum ca un fir rosu (nu explicit, nu tezist) este aceea ca nu ne alegem mereu temele pe care le cercetam cu luciditate si aplicatie, ci adesea ne aleg ele pe noi. Exista o logica a acestor preocupari care neaga ideea de hazard. Cum m-am rupt cu totul de actualitate in timpul vacantei, sint nevoit sa recurg si in acest articol tot la amintirile copilariei (solutie salvatoare si reconfortanta) si sa fac, cu netrucata modestie, un exercitiu similar. Ce m-o fi apucat sa studiez, de vreo 3 ani incoace, imaginarul zoomorf, reprezentarile animaliere? Cind toata lumea se infige strasnic in actualitate, ce naiba ma face pe mine sa citesc si sa scriu, cu riscul de a parea neserios, despre... animale? Sigur, resorturile obiective le cunosc, dar stiu bine ca nu acestea sint cele mai importante. Poate mai stimulant decit curiozitatea stiintifica este faptul ca fiul meu, care are 2 ani si jumatate, este, ca toti copiii de virsta lui, preocupat, obsedat as spune, de animale. Le cauta peste tot, le imita, le striga. Ca si pen