De când au început protestele privesc şi simt altfel Piaţa Universităţii şi locul de la Fântână. Aici, în Piaţă, am redescoperit dragul de oameni. Aici văd cum se construieşte o platformă civică deschisă şi dinamică, am cunoscut femei şi bărbaţi care cred că participarea are o semnificaţie profundă, că fără de ea nu este posibilă o democraţie funcţională, care (re)îmbrăţişează cetăţenia activă, solidaritatea, egalitatea şanselor, respectiv valori şi atitudini pe care mulţi le credeau pierdute ori profund adormite în acest spaţiu.
Vă invit să veniţi în Piaţa Universităţii ca să simţiţi şi să înţelegeţi fiecare ceea ce eu scriu aici. Noi cei de acolo credem că schimbarea este posibilă, că un mai bine se poate, că apatia nu ne ajută. De aceea ieşim seară de seară acolo – indiferent dacă plouă, dacă ninge, dacă este viscol – pentru că ne dorim o schimbare de substanţă a modului în care se face politică, a relaţiei dintre stat şi cetăţeni, pentru că dorim să transmitem un mesaj clar cum că aşa nu se mai poate, că deciziile şi politica se fac pentru cetăţeni, nu împotriva lor, iar cetăţenii au dreptul să pună întrebări, să conteste fără teamă când politicienii nu îi mai reprezintă, când guvernarea este una nelegitimă.
Piaţa înseamnă pentru mine un spaţiu de unde şi în care se poate construi. Onest vă spun că nu-mi imaginam anul trecut că voi trăi astfel de experienţe ale „democraţiei grassroots”. Da, am participat şi am organizat proteste atunci când drepturile femeilor au fost încălcate prin diminuarea indemnizaţiei pentru creşterea şi îngrijirea copilului, prin nepolitizarea violenţei împotriva femeilor, aşadar nu-mi sunt necunoscute participarea în spaţiul public ori încercările de schimbare a modului strâmb în care s-au conturat de-a lungul anilor priorităţile politice în România. De cele mai multe ori, la aceste proteste au participa