Guvernul Ponta a avut o şansă istorică: aceea de a pleca la drum cu o formulă de guvern solidă, determinată doar de criteriul valorii şi al oportunităţii, fără imixtiuni ale diferitelor centre de putere. Fiind vorba de o formulă temporară, cu mandat prestabilit de şase luni, ar fi putut fi evitate aproximaţiile care fac din câteva portofolii zone nevralgice, dătătoare de bătăi de cap. Una dintre acestea rămâne portofoliul Educaţiei. Era, din capul locului, evident că doamna Corina Dumitrescu se afla într-un evident conflict de interese, ca reprezentantă a sectorului privat de învăţământ şi chiar ca soţie a unuia dintre membri influenţi ai PSD, pe deasupra şi şef al unei comisii parlamentare direct interesate. Nu CV-ul doamnei Dumitrescu sau confuzia între universităţile americane au fost cauza principală a renunţării la serviciile sale. Aşa cum Ponta a ştiut să evite tensiunile ce s-ar fi ivit dacă-şi punea socrul ministru la Agricultură – cu toate că ar fi fost, poate, cel mai potrivit candidat – ar fi trebuit să gândească şi varianta de la Educaţie care, iată, devine primul şi cel mai important eşec al noii guvernări, pe care adversarii politici nu vor întârzia să-l exploateze la maxim, cu atât mai mult cu cât a fost vorba de o dublă eroare, amplificată şi de răgazul nefiresc care a fost oferit domnului Manga pentru a-şi demonstra o nevinovăţie ce nu rezistă la simpla probă a comparaţiei, şi pentru care nu era nevoie de o ditamai comisie academică.

Combinată cu cazul Alistar, criza de la Educaţie nu face altceva decât să întârzie şi să facă să apară semne de întrebare în legătură cu capacitatea noii formule guvernamentale de a nu repeta erorile celor precedente şi de a marca multaşteptatul reviriment. Aceeaşi lipsă de fermitate poate fi reproşată colegului Antonescu, care nici el nu a rezistat unor presiuni interne – venite probabil din partea lui Tăriceanu –