Întîmplător, unul dintre cele mai frustrante spectacole pe care le-am văzut în ultima vreme – şi nu din cauză că nu înţelegeam limba – a fost o producţie documentară, genul de întreprindere teatrală care te face să realizezi la modul aproape dureros că iadul e pavat cu cele mai bune intenţii. protest.mp3, creaţie a studioului VoxPopuli (Sofia) şi a regizoarei Neda Sokolovska, abordează „fertila“ temă a manifestaţiilor antisistem din Bulgaria folosind redarea verbatim a interviurilor luate unor participanţi sau chiar opozanţi ai protestelor şi încercînd să anuleze efectul ficţional al faptului că pe scenă sînt actori prin apelul la nişte căşti. Actorii ascultă astfel textele pe care le redau scenic, aşa cum au fost ele „relatate“ de persoanele reale intervievate (dar spectatorii nu aud niciodată „originalul“ şi e oarecum banal de remarcat că un actor profesionist care spune de zece ori acelaşi text – plus repetiţiile – ajunge în mod evident să-l ştie pe de rost…). Timp de două ceasuri, ascultăm, practic, sloganuri despre cît de răi sînt politicienii (prin definiţie, aşa, imanent), alternînd cu poveşti de viaţă care ratează să contextualizeze originile şi mecanismele protestelor sau să încerce să găsească un ritm, un tempo, o formă proprie pentru ceea ce vrea să spună. Iar finalul, speranţa pentru un viitor mai bun întrupată într-un copil de cîteva luni, în carne şi oase, vine la fel de inexorabil şi de mistic-manipulator precum împărtăşania după o predică despre caritatea faţă de nevoiaşi.

În discuţiile de după spectacol, Sokolovska mărturisea că cel mai greu îi este să înţeleagă cum cineva poate avea alte valori sociale decît ea însăşi, cum poţi juca o persoană „rea“ – adică ceva de genul cum-poate-să-existe- Richard III. Iar această dimensiune aproape creştină, pe lîngă a fi profund naivă, combinată cu interiorizarea vinovăţiei mic-burgheze (ceva de