Fantezia e o trăsătură de căpetenie a poeziei lui Virgil Diaconu. Dar pentru a dobîndi calitatea lirică, un text se cuvine a se confrunta nu cu realul (soluţie facilă, didactică), ci cu propriile sale tensiuni.

Tensiuni cu cît mai relevante cu cît derivă din poezia însăşi, existenţa fiind resorbită în structuri metaforice: „Pe lucruri, raza, vezi, se descompune, şi rece-ţi bate-o umbră pleoapa. – N-ai teamă! – zilele comune, / ca mine-şi vor săpa în tine groapa. // Cu sabia şi scutul în arenă/ vei fi mai singur ca la începuturi./ N-ai teamă! – lumea se va naşte/ şi va rînji tot aşteptînd să-i fluturi/ chiar trupul tău, prin aura vederii,/ în lipsă de vrăjmaş şi de învins./ N-ai teamă! – corbii din arenă/ drept vor sluji la trupul tău întins… (N-ai teamă!). Ţinut la distanţa propusă de imaginaţie/imagine, realul constituie un simplu set de propuneri tematice. Funcţia sa e preluată de „cîntec”, entitate egotică, aidoma fiinţei căreia i se substituie reprezentîndui atributele. E ca o misiune diplomatică pe tărîmul expresiei: „Dacă tot am venit la voi, ia nu mai trageţi cu ochiul la ea şi nu vă mai uitaţi pe furiş la femeia mea, dacă tot am venit. Dacă tot am venit aici, în această viaţă.// Mai vedeţi-vă de treburi şi n-o mai ispitiţi cu privirea, cînd vine înfăşurată în vulpea ei argintie… Mai am şi alte griji decît să o feresc de capcane, cum staţi hăitaşi cu ochii pe ea, ca la vînătoare.// De fapt, eu am găsit o cale să o feresc de voi: eu am ascuns-o întrun cîntec. S-o ştie toată lumea, să n-o atingă nimeni. Să nu se spună despre mine că îmi las avuţia în risipa mulţimii” (Avuţia). Irealitatea apare ca un produs necesar al poeziei, o egalizare a acesteia cu sine, care n-are nevoie de lucruri/teme pentru a se certifica. „Ea este dezvelită chiar de trupul ei.// O femeie în care cobori seară de seară.// Seară de seară în adîncul nopţii, în adîncul acest