Raportul dintre povestirea veche şi roman mă preocupă de vreme îndelungată. Pe la începutul anilor 1980, când Umberto Eco a venit prima oară în România, invitat de Solomon Marcus, am avut cu el o discuţie pe această temă, pe drumul către hotel, după o seară petrecută la Capşa împreună cu Solomon Marcus şi Radu Cezar.

Am pus pe hârtie în aceeaşi noapte tot ce-i spusesem şi mi-am prezentat ideile în cuvântul meu de a doua zi de la Institutul „N. Iorga”. (Cum şi de ce întâlnirea noastră cu Eco a avut loc la Institutul de Istorie şi nu la Uniunea Scriitorilor, unde fusese anunţată, am relatat altădată pe larg şi nu ţin să reiau). Textul l-am publicat ulterior într-un volum de Teme, sub titlul editorialului de azi.

Nu mi-am modificat între timp decât foarte puţin părerea, mai exact, nu mai cred că romancierului contemporan (postmodern, mai bine zis) nu-i rămâne decât să „povestească” în loc de a „înscena”, contrar, aşadar, chemării pe care i-o adresa Henry James cu mai bine de un secol în urmă, ci, mai degrabă, că el poate face, în acelaşi timp, şi una, şi alta.

În seria de conferinţe adunate în Romanul naiv şi sentimental (tradus de Rebeca Turcuş pentru Polirom, 2012), Orhan Pamuk vorbeşte la un moment dat despre roman ca „ficţiune tridimensională”, în sensul că oferă cititorului: 1) experienţe personale; 2) cunoştinţe despre realitatea înconjurătoare dobândite prin propriile simţuri şi 3) o anume intuiţie despre „sensul vieţii”, cum o numea Tolstoi. Conferinţele scriitorului turc, strânse în volumul amintit al cărui titlu se inspiră din eseul clasic al lui Schiller despre poezie, scris în 1795-1796, mi-au readus în memorie articolul meu de odinioară. Mi-am dat seama că n-am insistat de-ajuns pe ideea că romanul modern, de la acela realist şi naturalist încoace, n-a făcut de obicei altceva decât să adauge „bidimensionalei” povestiri o a treia