Meci de tenis. Un jucător dă o lovitură puternică, publicul aplaudă, iar un comentator sportiv spune: „Extraordinar!“.

Un alt comentator adaugă: „Ai noştri au minge de meci!". Primul comentator, în timp ce jucătorul se pregăteşte să servească: „Finala e atât de aproape! Trebuie să fie extrem de concentrat! Totul depinde de asta...".

Până acum, toate bune. Numai că, hodoronc-tronc, domnul cu mustaţă care comentează acoperă microfonul cu mâna şi zice: „Stai puţin! Cu cine face...". Şi zice un cuvânt pe care nu-l înţelegi prea bine. Te dumireşti despre ce este vorba apoi, când întrebarea lui e reluată de tot felul de telespectatori care privesc meciul: unul care stă pe canapea şi mănâncă chips, o domnişoară care se uită la televizor alergând pe bandă în sala de sport, un individ dintr-un bar care se trezeşte vorbind aiurea.

În sfârşit, aceeaşi întrebare e pusă de o fată din public: „Cu cine-o face banking?". Ne este arătat sportivul care se uită în stânga

şi-n dreapta, aşteptând în tot acest timp să servească, iar o voce din off ne spune: „Cu BCR, nu?". Sportivul răspunde „da", şi, ca şi cum asta ar fi aşteptat, serveşte şi el, în cele din urmă. Bucurie mare, aplauze şi un discurs din off care ne spune că „în viaţă, încrederea adevărată vine şi din siguranţa financiară".

Aţi recunoscut, probabil, o reclamă care este dată în ultima vreme la televizor. Un clip publicitar atât de rudimentar la nivelul mesajului, încât rămâi cu gura căscată. Parcă ne-am întors la spoturile construite după principiul „unde dai şi unde crapă", din perioada preşcolară a publicităţii noastre, din anii '90. Când auzeai lucruri de genul „V-am prins, vrăjitoarelor!" sau „Titan Ice, altă viaţă!".

Nu are rost să analizezi prea mult discursul acestei ultime reclame la BCR şi nici să te concentrezi pe barbarismul ăsta lingvistic, pe care nu-l găseşti în DEX - „