Vlad-Ionuţ Tătaru, Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii,

Iaşi, Editura Institutul european, 2011, 210 pag.

Ecurios cum autori fără aristocraţia spiritului caută să-şi ascundă strîmtorarea în spatele unei peruci cu aparenţe docte. Şi cum în filosofie obsesia perucii se numeşte jargon, adică preţiozitatea unui lexic cu rost de podoabă spirituală, starea care însoţeşte peruca poară numele de cabotinie.

Cabotin în lumea conceptelor este cel care vrea să atragă prin sunet, făcînd uz de un limbaj de elevaţie crasă. Uneori intenţia verbozităţii e atît de crîncenă că autorului îi scapă din vedere găunoşenia sensurilor pe care le transmite. E ca şi cum, lovind suprafaţa unui pahar de cristal, te încîntă clinchetul sticlei şi uiţi că în pahar nu e lichid spre degustare.

Cazul lui Vlad-Ionuţ Tătaru e din această speţă, şi din păcate nu e singular. Sunt zeci de eseişti cărora rigoarea unei terminologii abstracte le-a fost fatală sub unghiul expresiei proprii: limbajul filosofiei i-a deformat în aşa hal, încît au încetat să-şi mai aparţină, devenind gazdele pasive ale unui vector de contaminaţie verbală, un fel de stihie care îi domină, îi maltratează şi, în final, îi batjocoreşte. Volumul Conştiinţa de sine e un exemplu de cum poate terminologia să schilodească un spirit imatur, înghiţindu-l pînă la dispariţia vreunei tresăriri de fibră personală. Tema cărţii e anunţată chiar în titlu, iar spaţiul de mişcare e dat de fenomenologie, un domeniu ales cu predilecţie de tinerii care, aratînd antipatie faţă de scorţoşenia filosofiei analitice, caută vraja de oracol a expresiilor lui Heidegger.

Scopul autorului a fost de a reda „conştiinţei de sine” demnitatea speculativă, analizînd-o din unghi psihologic, gnoseologic, etic, estetic şi pragmatic. Intenţia e augustă, dar rezultatul e din categoria clişeelor c