Singurul argument adus în dezbaterea publica asupra legii care facilitează votul românilor din afara graniţelor este posibilitatea ca acestea să fie “furate”. Oare doar aceasta trebuie discutat atunci când este vorba de posibila implicare a celor două milioane de români care trăiesc in afara graniţelor in stabilirea liniilor politice ale ţării ai cărei cetăţeni sunt? Trebuie să precizez încă de la început că articolul nu se referă la disputa putere/opoziţie asupra fraudării alegerilor. Materialul de faţă nu abordează popularul subiect al fraudării viitoarelor alegeri, ci încearcă să introducă şi o altă perspectivă asupra acestei tematici. Argumentele prezentate în acest scurt text doresc să atragă atenţia că discuţia ar putea/sau ar trebui purtată şi în alţi termeni. Voi prezenta pe scurt câteva tipuri de politicieni care se pot teme de schimbarea procedurilor electorale pentru românii din afara graniţelor.

În primul rând se tem cei care nu propun schimbări credibile ale modului în care funcţionează instituţiile din România. Faptul că persoanele cu experienţă de migraţie internaţională pentru muncă gândesc diferit faţă de populaţia rămasă acasă a fost demonstrat de o serie de cercetări sociologice. Posibilitatea de a vedea şi alte stiluri de viaţă, dar mai ales interacţiunea cu tipul de instituţii şi de funcţionari europeni îi fac pe aceştia mai conştienţi asupra drepturilor pe care le au ca cetăţeni. Prin aceasta nu mă refer la stat şi instituţiile sale din vârful ierarhiei, ci mai ales la cele cu care individul interacţionează direct şi des (instituţii locale, agenţii de muncă, şcoli, centre de asistenţă medicală etc). După ce ai văzut că se poate şi “altfel” devine normal să ceri mai mult de la instituţiile din ţara de origine in care de cele mai multe ori plănuieşti să te întorci. Termenul cheie în acest context devine cel de credibil pentru că “schimba