Romanul Ioanei Pârvulescu Viitorul începe luni (2012) este o carte a trecutei Belle-Époque româneşti de pe la 1900, redescoperită sau reinventată de către o scriitoare cu apetit pentru arheologia afectivă. De câtva timp angajată în cercetări de istorie literară şi nu numai asupra secolului XIX, autoarea aduce în romanele ei recente produsul reflecţiei asupra temelor implicate de materia studiului său: timpul, memoria, nostalgia, intimitatea şi, în fine, puterea ficţiunii de a vorbi despre toate acestea. Rezultatul este unul de toată isprava: Ioana Pârvulescu ocupă un loc special în seria romancierilor contemporani, prin plaja sa tematică unică, dar şi prin calitatea meditaţiei asupra unor chestiuni de maximă importanţă literară.
Şi noul titlu, ca şi cel de mai înainte, cuprinde o referire dublă la timp, subliniindu-i durata lungă, colectivă, depersonalizată („viitorul“) şi caracterul momentan, instantaneul intim, cu un ton şi o atmosferă unice şi personale (ziua săptămânii). Dialogul dintre aceste două moduri ale temporalităţii este, de fapt, pariul romanului de faţă. Încercarea de a-l situa pe unul în raport cu celălalt, de a le studia compatibilitatea şi, poate, de a le împăca în final e una dintre marile provocări pe care trebuie să şi le asume un roman angajat pe calea recompunerii unui timp istoric. El trebuie să facă altceva decât muncă de reconstituire factologică (deşi nici aceasta nu poate să lipsească), şi anume să caute a recupera dimensiunea interioară a epocii trecute, să regăsească „timpul pierdut“, să cerceteze latura sa de „umanitate“, cu ciudăţeniile şi cu firescul ei. Romanul poate sonda în istoria vieţii interioare aşa cum istoria însăşi rareori o face, inventariind forme stranii şi spectaculoase ale intimităţii şi, eventual, atrăgând atenţia cititorului contemporan, măcar puţin, la ciudăţeniile