Apărut în Dilema, nr. 461, 11 ianuarie 2002
E epidemie de "foşti" la canalele de ştiri. Foşti generali, foşti senatori, foşti tipi de prin varii birouri acronimeexistente sau nonexistente, chiar şi foşti crainici şi foste regine ale frumuseţii, cu toţii sînt chemaţi să se pronunţe asupra cestiunilor zilei. Poţi să ştii dacă fostul din biroul acronim nonexistent există? Poţi, dar dacă ştie că ştii, trebuie să te omoare. Dar nu la TV. Cînd priveşti un fost general arătînd ceva pe o hartă topografică, înţelegi de ce televiziunea e numită Marea Vrăjeală. Şi cînd vezi ex-politicieni dîndu-şi cu părerea cu mult aplomb, înţelegi cum se face de-au fost aleşi în posturile lor. Sînt absolut siguri de toate, chiar dacă habar n-au despre ce-i vorba. Nici unul dintre "foşti" nu se consideră "fost". Toţi vorbesc de parcă nu s-ar fi pensionat, nu ar fi fost daţi afară, n-ar fi pierdut alegerile, n-ar fi primit vot de blam. Chiar şi Ollie North, care a fost înlăturat din varii poziţii prin toate aceste moduri, vorbeşte de parcă nicicînd nu a existat Nicaragua, cocaina, banii pentru mercenarii Contra sau audierile în Congres. La televizor, omul se poate preface că nimic nu s-a întîmplat. Nici pielea nu trebuie să şi-o lepede. Fracturile cad la montaj.
Apetitul televiziunii pentru "ex-" se hrăneşte cu amnezia publicului, nu cu iertarea lui. Majoritatea oamenilor nici nu-şi mai aminteşte ce au făcut aceşti foşti - iar unii dintre ei sînt atît de obscuri încît nici nu merită deranjul să-ţi aminteşti. Televiziunea mişmăşeşte istoria: e ca jocul acela cu chipurile caraghioase, în care poţi să le amesteci, să le schimbi sau să le potriveşti vocile. Aceşti experţi vorbesc toţi ca unul pentru că, oricare ar fi aria lor de expertiză, mixerul televiziunii a măcinat totul şi a produs o pastă omogenă. Desigur, în România, unde reciclarea "foştilor" se cheamă "tranziţie", procedeul
