Francofon sînt începînd cu clasa a IV-a, dar francofil cu mult mai recent. Printre altele, şi datorită documentului ce urmează, tocmai bun pentru a prefaţa acest 14 Iulie de peste cîteva zile. În condiţiile în care 4th of July devine spaţiu al paradoxului - în aceeaşi zi semnarea tratatului bilateral româno-rus, la Moscova, şi, la Bucureşti, festivaluri, muzici country, pălării de cow-boy şi zel stîrnit demn de o fostă săptămînă a prieteniei româno-sovietice de prin 1947 întoarsă pe dos -, Quatorze Juillet rămîne o zi cu mult mai liniştită, spartă eventual de clinchetul celor cîteva duzini de pahare care vor puncta finalul scurtului discurs al ambasadorului francez. Asta mai nou, pentru că în tînăra epocă a post-comunismului lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. La începutul anilor '90, 14 Iulie era mai tare decît 4 Iulie. Cum s-ar explica acest lucru? Sau de ce ar trebui explicat? În primii ani ai deceniului trecut, o frenezie a participării anima peluza din spatele Ambasadei franceze din Piaţa Amzei, unde se adunau lejer trei sferturi din Who's who-ul bucureştean - că doar francofili eram cu toţii, de cîteva secole. Mai nou, s-au mai rărit rîndurile. Nu din reavoinţă, nu din supărare pe Chirac, ci pentru că Bucureştiul devine, fără să recunoască, un oraş cu o elită foarte cosmopolită. Căutaţi, la mijloc de iulie, un prieten din lumea umanioarelor, a universităţilor sau a ONG-urilor şi aveţi mari şanse să-l aflaţi plecat - dacă nu din ţară, măcar din oraş. Cu 4 Iulie este altceva: dacă ziua Franţei era sărbătoare pentru pătura subţire a cremei intelectuale uşor aplecate spre vîrsta a treia, ziua Americii devine festival popular, unde media de vîrstă a celor prezenţi pluteşte lejer la nivelul lipsei de riduri de la colţul ochilor unei majorete, iar nivelul de entuziasm se ridică pe coada artificiilor aruncate spre cer. Între Quatorze Juillet şi 4th of July est