Capete de rind De multe ori pornind de la simple rememorari ale unor intimplari cotidiene, poetul Stefan Amaritei, aflat acum la cel de-al patrulea volum al sau, construieste vaste tablouri (adevarate hangare, umplute cu tot felul de lucruri si fiinte hilare, pentru care granita dintre existenta si nonexistenta pare sa se fi sters pentru totdeauna) ale unui timp si spatiu din care a disparut orice miscare. Un aer greu invaluie toate aceste compozitii, creind impresia unui univers inchis in sine, apasator, in interiorul caruia domnesc teama si intunericul atotcuprinzator. Rarele raze de lumina ce reusesc sa se strecoare inauntru nu fac decit sa tremure paienjenisul ce acopera lucrurile, conservindu-le „in uitare". Poetul Stefan Amaritei este un nostalgic, un contemplativ solitar, ratacit in labirintul propriilor sale intrebari si angoase legate de moarte. Pasii il poarta, in cerc, mereu spre un trecut nimbat de arhetipuri, in care biografia sa capata valente mitologice: „Daca intru in casa, daca vin de-a lungul peretelui,/ parintilor mei dusi le intind o masa,/ iar corul ingerilor, nesatul, inchina pentru mine.// Eu trec ori de zid, ori de la balustrada, prin frig si grindina,/ spre casa descuita..." In aceasta secventa, poetul reinvie mitul eternei reintoarceri, recladind din cenusa evenimentelor traite cindva un cadru mitologic. Parintii, in viziune sa, devin un fel de zei aparatori ai casei natale. Urnele fumega si tortele reaprind in aerul jilav cuvinte rostite cindva de niste guri ce tac acum ascunse in puhava tarina. Lumina fierbe in candele si lanurile de griu se onduleaza nelinistit dincolo de geam. Peretii asuda, usile se acopera de lintoliu. Paragina casei se suprapune peste tacerea umbrelor ce-o bintuie nostalgic. Intunericul scirtiie si noaptea devine o cumpana, care scoate din fintina copilariei imagini si amintiri coclite de timp. Ingerul numara treptele