Evoluţia evenimentelor care s-au succedat de la scrierea primei părţi a acestui articol mi-a confirmat, în parte, supoziţiile (negocierile de culise dintre Mircea Geoană şi emisarii lui Băsescu), dar mi-a infirmat predicţiile privitoare la nedesemnarea lui Victor Ponta. Presiunile externe au făcut inevitabilă soluţia desemnării sale. Rămîne să vedem care sînt clauzele ei, ca şi cauzele profunde ale acestui rezultat electoral aproape neverosimil. Pentru o parte a elitelor liberale, ruptura de Traian Băsescu a început odată cu tentativa acestuia de a provoca „unificarea dreptei“ prin fuziunea între PD şi PNL sub semnul PPE. Ea s-a amplificat odată cu iniţiativa cotrocenistă privind „modernizarea statului“ prin dispariţia uneia dintre cele două camere ale Parlamentului (cealaltă urmînd a fi reprezentată de… Parlamentul European) şi prin forţarea prezidenţialistă. Speculînd la maximum limitele Constituţiei revizuite în 2003 de Adrian Năstase, ca argument al aderării la NATO, Băsescu s-a instituit din start drept jucător, iar principala sa armă a fost legitimitatea sporită a preşedintelui – ales cu peste 50% din voturi – în faţa partidelor. Datele realegerii sale din 2009 au făcut ca al doilea mandat să depindă mai mult de susţinerea externă şi de pîrghiile constituţionale, în condiţiile pierderii ireversibile de sprijin popular. Rezultatele au fost în consecinţă, iar punctul de catastrofă l-a reprezentat momentul mai 2010, cînd a anunţat măsurile draconice de austeritate, substituindu-se unui executiv docil, complet aservit, cu argumentul că posedă o legitimitate electorală de 50% plus unu, în timp ce formaţiunile guvernamentale erau clar minoritare. Ostilizîndu-şi electoratul, guvernul şi majoritatea parlamentară PDL-UNPR-UDMR-Minorităţi au devenit simple instrumente ale unui abuz pretins „reformist“ de putere, exercitat în numele unei minorităţi luminate, occide