- Domnule Valentin Nicolau, aţi spus că teatrul este, pentru dumneavoastră, "un exorcism". Ce vă "bântuie", ce vreţi să exorcizaţi?
- Personajele, poveştile care mă urmăresc şi nu-mi dau pace. Interferez cu lumi care mă domină. Sunt interfaţa dintre cotidianul meu şi lumea de dincolo de gând. Nu pot ţine la nesfârşit uşa închisă. Scrisul nu înseamnă doar să laşi uşa să se deschidă, presupune starea călăuzei care ştie să treacă dintr-o lume în alta pe acel parcurs tainic care transformă.
- De unde aveţi nostalgia mării şi a călătoriilor pe mare?
- Din pântecul mamei, poate. Apoi din zilele copilăriei petrecute pe malul Dunării - fluviul ce-şi caută marea. Din viaţa dusă câţiva ani pe mare, în vremea studenţiei, când am făcut cercetări marine, mai precis prospecţiuni geofizice pe platoul continental al Mării Negre. Sună prozaic, dar fost o perioadă fabuloasă din viaţa mea.
- Aş vrea să zăbovim, preţ de câteva întrebări, asupra biografiei dumneavoastră post-decembriste. Mai întâi: cum aţi făcut (şi de ce) dintr-un munte o editură?
- Multe dintre obsesiile noastre le descărcăm în fapte curente, dăndu-le semnificaţii pe care le înţelegem abia mai târziu. A fost un fel de anticipare simbolică a unei intenţii care la momentul respectiv părea doar o rutină. Când a trebuit să dau nume editurii care publica Ziarul Ştiinţelor şi al Călătoriilor, obligat de o schimbare de legislaţie, am testat împreună cu câţiva prieteni nume din mitologie, acronime, tot felul de jocuri de cuvinte. Trecând la geografie, m-a fascinat rezonanţa numelui unui munte, a unui vârf de munte din Carpaţii Orientali: Nemira. Suna seducător, nu-mi pot explica exact de ce m-a vrăjit. Primul slogan al editurii botezate astfel în 1991 fost "Un munte de cărţi, un sigur pisc - Nemira". Aveam să descopăr abia mai târziu, chiar pe pielea mea, că Nemira înseamnă fără pace,