Tirziu, cind nu mai eram copil, l-am vazut adesea pe tatal meu privind lung in gol, cu un zimbet amar pe buze. Pentru mine, era semnul cel mai vizibil ca el nu (mai) era taran. Am tresarit cind am regasit in eseul "In fiecare limba sint alti ochi" al Hertei Muller (vol. Regele se-nclina si ucide, Polirom, 2005) ginduri despre taranii svabi care par a avea aceeasi atitudine fata de privitul in gol: "Pentru cei mai multi nu existau lacune, nu trebuia sa privesti printre cuvint si obiect si sa fixezi nimicul, ca si cum, glisind din propria-ti piele, te-ai pierde in gol", spune scriitoarea (pag. 5). Gestul era simtit ca primejdios si de catre bunica ei, care, cind isi vedea fiica nefericita dusa pe ginduri, ii recomanda sa faca ordine in dulapuri! Deci, sa dea de lucru miinilor ei, cum ii sfatuia Sfintul Augustin pe cei incercati de tentatia disperarii, a nelinistii, a fricii. In acelasi eseu din Regele se-nclina si ucide, Herta Muller spune ca ea nu intelege cum de te poate face credinta sa nu mai fii plin de frica si de neliniste. "Rugaciunea linistitoare, menita sa ma cufunde de indata in somn, avea efectul contrar, imi rascolea mintea. Asa se face ca nici mai tirziu, si nici pina azi n-am inteles cum poate domoli credinta frica omului, cum poate reda altora echilibrul si astimpara gindurile din creier" (pag.7). Mie mi se pare ca am inteles, privindu-i si incercind sa-i inteleg pe taranii romani. Ei nu privesc cu ochi buni anxietatea, teama de moarte: "de sub poala lui Dumnezeu nu poti fugi!", spun, acceptind suprematia lui Dumnezeu si, deci, a mortii, ingerul negru trimis de El. Din momentul in care accepti moartea si te abandonezi total in puterea ei, n-o mai iei de fapt in seama; nemaizbatindu-te s-o infrunti, nu-ti mai e frica de ea. Daca le-a murit un animal sau un copil, daca le-a luat foc casa, ei spun oftind: "ei, asa a fost sa fie, asa a vrut Dumnezeu!", in l