ANI nu este o instituţie simpatică. În general. Şi în special celor care ocupă funcţii publice. Pentru că are de-a face cu aceştia. Nu cu simplii cetăţeni, care nici n-au fost aleşi în vreo demnitate şi nici nu i-a pus cineva într-o funcţie în care au ocazia să piardă din vedere graniţa dintre banul public şi cel personal.
ANI nu este nici o instituţie perfectă. Au fost copiate modele şi ele imperfecte, iar ce-a rezultat este departe de a garanta o funcţionare fără cusur. ANI-iştii sunt şi ei oameni, deci supuşi greşelii. Influenţelor. Ameninţărilor. Represiunilor…
ANI este, însă, necesară. Fără această sperietoare, cred că ar fi un dezastru într-o administraţie şi în instituţii publice în care nimeni nu mai ştie de frică, atunci când e vorba să-şi facă parte din partea cea mare. Dezastru este şi aşa, numai că din când în când mai pică câte un fraier care crede că i se cuvine să-şi dea contracte la firma proprie, plătite de instituţia la care e salariat. Dealtfel, cam acesta a şi fost tipicul ANI: din când în când dl Horia Georgescu ne mai pocnea cu câte un comunicat din care reieşea că instituţia s-a pus pe capul unui consilier local pe care-l face de râs…
Oridecâteori s-a nimerit – efectiv, din greşeală - să se dea şi peste un barosan, acesta a făcut explozie acuzând odioasa instituţie de manevre oculte şi de influenţe politice. “Voi merge până la capăt, în justiţie!” era ameninţarea curentă, după care nimeni nu mai ştia ce s-a întâmplat, pentru că legea este atât de prost şi de interesat făcută încât niciodată nu se iau măsurile exemplare, existând mereu o portiţă de scăpare.
Nu ştiu ce s-a întâmplat de data aceasta, când ANI a lansat o veritabilă canonadă, ţintuindu-i la stâlpul incompatibilităţii pe câţiva dintre grangurii administraţiei şi politicii, indiferent de culoare: Vanghelie, Nicuşor Constantinescu, Fl