S-a tot vorbit, comentat, analizat, militat, trăncănit – deseori în gol, pînă la sațietate – despre dreapta politică românească, mai ales în ultimii ani, de cînd Traian Băsescu și colhozul din jurul lui nu văd decît dreapta. Să ne oprim puțin asupra acestei fandacsii (obsesii) legate de dreapta (ideea pe care o tot auzim este că doar dreapta e bună și doar aceasta face treabă bună în folosul națiunii, în timp ce stînga e ceva nasol, comuniști, idei populiste, stat asistențial; mai nou, vine restaurația peste noi, de România se va alege praful, comunismul e la uşa noastră şi trebuie să ne baricadăm bine, ne paște dictatura – aşa cîrîie oracolele veșnic posomorîte ale momentului). Despre trecutul dreptei și al extremei drepte se pomenește şi mai puțin (a existat o dreaptă românească autentică, ce a pornit de la conservatorii lui P.P. Carp, Maiorescu și Marghiloman). Statul român modern s-a clădit pe anumite tradiții și valori, care se regăsesc, de multe ori, în doctrinele și ideologiile partidelor de dreapta. Stînga? A fost mereu contestată. Sub diverse forme. De socialiștii I.C. Frimu și Gherea nu mai pomenim, făcea destule glume, pe seama lor, celebratul de azi, Caragiale Nu este acum momentul să insistăm asupra valorilor dreptei, a rolului, a locului și a importanței sale (incontestabile) în istoria modernă a României. După 1989 – nu discutăm acum ce a fost după 1944, venirea sovieticilor și instalarea primului guvern democrat-popular (vorba vine, nu a fost democrat, popular, nici atît!, condus de Dr. Petru Groza, un politician avut, cu pusee stîngist-populare, cumva din galeria a ceea ce francezii de azi numesc gauche-caviar) – se tot insistă cu dreapta românească. Dreapta românească de acum este foarte tare în mintea unora, dar, de fapt, inexistentă în realitate. Se vorbește mereu în numele ei, dar, cînd o privim, nu este nicăieri. Avem militanți de dreapta