200 de ani de teatru s-au scurs în Bucureşti. 200 de ani de cultură, ca o lumină aprinsă în umbra smârcurilor Dâmboviţei, 200 de ani de tabiet, de ţigaret cu manşetă de ruj, de blană de nurcă, alunecată peste decolteurile adânci ale divelor, de ghetre şi fulare albe lungi, de fracuri, bastoane şi jobenuri, de cârciumi cu ştaif. 200 de ani de teatru şi patină; de firmă luminoasă, sfârâind rece, în atingerea zăpezilor de altădată. 200 de ani de demnitate culturală, împliniţi sâmbătă. 200 de ani de teatru au fost aniversaţi, ieri, în Piaţa Timpului din Bucureşti. În josul firmelor infinite explodând în flacăra culorilor, de pe zidul magazinului Cocor, peste ploaia de stele de pe Hall of Fame-ul teatrului românesc, acolo, în mijlocul galaxiei, a fost descoperit un simbol: „Gongul Thaliei”. E drept că doar din tablă, sunând dogit – ce-ar fi fost un ban în plus, ca să fie de bronz -, dar un simbol, un adevăr, o chemare. Primăria a pus banul; Oprescu a pus speech-ul. Un om a pus, încă o dată, sufletul: George Ivaşcu, managerul-directorul-actorul Teatrului Metropolis. El, amfitrionul, mi-a spus înainte de eveniment: „Astăzi, de ziua Maestrului Beligan, care coincide cu o zi superbă, Sfântul Filimon, protectorul actorilor – domnia sa s-a născut, iată, cu tot ce înseamnă binecuvântarea lui Dumnezeu -, în această Piaţa a Timpului, unde aducem omagiul marilor artişti, am inaugurat cel mai mare gong din Europa. El va suna pentru cei 200 de ani împliniţi de la primul spectacol jucat în Bucureşti, şi pentru toţi actorii, mare parte dintre ei, anonimi”. Gongul Thaliei Şi Gongul Thaliei a bătut, la al treilea ecou, împlinirea celui de-al 95-lea an de viaţă a Maestrului Radu Beligan. 75 din anii săi i-a schimbat spre socotirea celor 200 ai teatrului bucureştean. La 20 s-a suit pe scândura Teatrului „Munca şi Lumina”, din Capitală. Primul spectacol, “Crimă şi pedeapsă”, în regia lui Mi