Mircea V. Ciobanu ne-a invitat săptămâna trecută, un grup de poeţi de toate vârstele şi, desigur, de cele mai variate poetici (de la eminescianizândul – în maniera, totuşi, lui Grigore Vieru – Vasile Romanciuc la, să zicem, Anatol Grosu, ultimul laureat al Premiului Eminescu, opera prima) la ceea ce s-a chemat „Primăvara europeană a poeţilor”. De ce europeană, musai, nu-mi dau seama prea bine. European însemnând ce? Scriitură cumva, caracter sincron? Sau ceva vag ideologic? M-am jucat de-a ipotezele (pentru că nimeni în areopag n-a catadicsit să facă o cât de ştearsă reverenţă în direcţia adjectivului): probabil că şi aici îşi spune cuvântul eternul nostru bovarism. Am scăpat de imperiu, l-am dezavuat pe Lenin, stigmatizăm tot ce miroase a stânga, dar ţinuta noastră interioară, curbura, mai exact, mă tem că e aceeaşi. Am învăţat între timp să citesc presa şi în cheie umorală, singura care poate spune ceva sincer, în dispreţul conjuncturilor şi calculelor, despre profunzimi. Mare lucru nu s-a schimbat, din păcate: acelaşi, elanul, aceeaşi, fervoarea, cu diferenţele de sens (şi deci de ideologie) din superficie. Adică s-au schimbat doar termenii, elementul din contrapondere – auctorele, pre limba lui Cărtărescu – rămânând cel din illotempore, un serv în fond, un executant, o portavoce. Bănuiala aceasta m-a mai străfulgerat o dată. Noi am îmbrăţişat, nu ştiu cum, prea repede, prea verbios, din cale afară de logoreic, cu un entuziasm şi o volubilitate, vai, strident de suspecte discursul european. N-am văzut pe nicăieri, nici măcar în cazurile mai notorii, pauza indispensabilă de penitenţă ori barem de tact. Ei, capacitatea asta de a verbaliza indiferent de direcţie (şi păstrând tonul, ca şi ritmul), tocmai ea, ne decredibilizează vorbirea. De aici şi reticenţa cu care am întâmpinat precizarea Uniunii Scriitorilor de la noi. Primăvară, bineînţeles. Euro