Nu vreau să spun o poveste; poate doar o istorie. Întâmplător, m-am născut la doi paşi de agitaţia pestriţă a Pieţii Crângaşi, tot aşa de bine cum aş fi putut să mă nasc în Bangladesh ori în Turcia Orientală. La alţi vreo câţiva paşi, spre cimitirul vechi - actualul Lac al Morii - se deşirau în pietrele drumului, puţinele străzi ale, "ţigăniei", până în Calea Giuleşti şi, mai departe, spre Giuleşti Sârbi.
Nu-mi amintesc să fi simţit, în vreun fel agresiv, promiscuu şi nedemn, vecinătatea ţigăniei. N-am văzut corturi cu fir de aur înfipte în praful drumului, n-am auzit manele zbierând în creierii nopţii şi nici vreo volgă neagră, mătăhălită în gura bordeiului, decât pe cea a securităţii, în vreo noapte. Poate că nici părinţii mei, prea "chemaţi" să construiască socialismul, dar nici bunicii, oameni cu frica lui Dumnezeu, crescuţi pe la şcolile de maici din Cernica interbelică, nu mi-au băgat în cap poveşti grozave cu ţigani tăietori de beregăţi şi cu sângele prelins pe piept, interzicându-mi, în consecinţă, să-i frecventez. Nu spun că n-am auzit îndemnuri de cucoane vechi, simandicoase şi "binevoitoare". "Să nu te prind la ţigani, că-ţi fac curu' vărgi!" ziceau, inspirate, probabil, de vreo lectură din Apollinaire.
Fapt e că, dincolo de prieteniile mai lungi sau mai scurte cu leatul meu din ţigănie, îmi amintesc fascinat de talentul, ba chiar şi de respectul faţă de meserie şi de oameni, pe care părinţii lor îl manifestau.
De la "spoitul" tingirilor, până la facerea de inele, ghiuluri şi verighete la "minut", totul mi se părea o artă de neatins.
Preşul lui nea Sile, un ţigan cu mustăţi lungi şi pălăria albă la bentiţă de sarea groasă a prea multor transpiraţii, se întindea peste glodul locului viran din coasta pieţii, pe la şapte. Întâi îşi întindea prăvălia - cleşti, foarfeci, cositor, trepiede, apă tare, periuţe, o ţeavă lungă din aramă, cu