Val Condurache facea parte din categoria celor care nu taie nodul, ci il desfac, gandindu-se ca, poate, va fi nevoie de o reinnodare. Dilematicul visa o societate condusa de oamenii indoielii, ceea ce, desigur, este o utopie. Au trecut, iata, cinci ani de la moartea lui Val Condurache. Parca au trecut cinci decenii. Si-l mai aminteste cineva? Eu, unul, parca-l vad, deambuland prin Piata Cuza-Voda, cu o carte in mana, citind din mers, printre masini si tramvaie... „Conduras - il strigam, frantuzindu-l, de la fereastra Cronicii stravechi - vezi sa nu te calce tramvaiu'!". Era ca un somnambul, traversa strada pe trecerea de pietoni si urma perfect linia trotuarului, cu cap-compas Teatrul National, fara a-si ridica o clipa ochii din carte. Unii, rautaciosi (chiar si eu), ziceau ca face pe teribilistul, ca sfideaza, ca sa vedem noi, sa vada lumea! cat de absorbit, cat de subjugat e dumnealui lecturii... Ei, as! Val chiar era autentic, poate inca de pe atunci simtea ca timpul nu va avea rabdare cu el, ca va trebui sa asimileze repede - pana la 57 de ani! - ceea ce altora le e harazit pe inca vreo cateva decenii... Dupa ce fusese ani la rand referent, in anii '80 obtinuse o noua calitate, cea de secretar literar al aisbergului numit Teatrul National. Munca anonima, daca n-ar fi editat o veritabila revista, Arlechin, cu eforturi pe care numai el, Mariana Codrut sau Florin Faifer le stiu. Totodata, facea parte din desantul critic de la „Convorbiri literare" (Al. Calinescu, Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu, Constantin Pricop, George Pruteanu) care, in acei ani de (re)canonizare ideologica, sfida deseori ierarhiile literare oficiale. Cu mai putin nerv (si nervi) decat un Dobrescu, bunaoara, critica lui Val glisa spre eseistica si portretistica, scoasa din mantaua unui prozator ce, multa vreme, s-a neglijat. O carte de-a lui din acea vreme se chema Fantezii critice, asociere parado