Rar mi-a fost sa constat atata marginire intelectuala, atata tupeu filistin precum in cazul celor care exulta in aceste zile spunand: “Vezi, pana si Michnik i-a zis lui Liiceanu ca este mensevic!”  Ca si cum mensevismul ar fi pacatul suprem, un fel de patologie politica, numele unei maladii rusinoase ori al unui un virus misterios. Daca acesti oameni l-ar fi citit pe Kolakowski, daca ar fi deschis cartea lui Andre Liebich aparuta in 2009 la Cluj in traducere romaneasca la CA Publishing cu o postfata de Lucian Nastasa (“De pe celalalt tarm: Social-democratia rusa dupa 1921″”), ar fi stiut ca mensevicii au fost cei care s-au opus constant totalitarismului bolsevic. Am scris despre originile catastrofei bolsevice si despre mensevism ca adversar ireductibil al totalitarismului comunist pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/18/originile-catastrofei-iluziile-radicalismului-utopic/

Bibliografia subiectului include importante lucrari de Leopold Haimson si Vera Broido. In fapt, in anii 20, mensevicii au fost cei care au forjat acest concept observand similitudinile socante dintre fascismul lui Mussolini si experimentul terorist-utopic din URSS.

Ruptura din 1903 dintre Lenin si Martov (cei doi revolutionari fusesera pana atunci prieteni apropiati) a declansat marea schisma din social-democratia rusa, divortul dintre maximalistii lui Lenin (nu degeaba i se spunea Maximilien Lenin) si moderatii mensevici. In octombrie 1917, mensevicii s-au opus loviturii de stat organizata de Lenin si Trotki. Au considerat ca aceasta fortare voluntarista a cursului istoriei nu putea duce decat la un prelungit carnagiu, la o dictatura sangeroasa, la sugrumarea oricarei urme de pluralism.  Au fost prigoniti, eliminati din viata politica, judecati sub acuzatii de un absurd cosmic, deportati in Gulag, lichidati nu doar politic, ci si fizic (asemeni eserilor, kade