Asemenea stări de lucruri n-am întâlnit nicăieri! – s-a văitat Ceauşescu la întâlnirea cu scriitorii din mai 1968. Zaharia Stancu şi Eugen Barbu s-au certat, în faţa lui, ca la uşa cortului.

Analizele regimului comunist sunt dominate de relaţia dintre putere şi intelectuali. Cele bazate pe mărturii certifică totdeauna opoziţia creatorilor la cenzură, „lupta“ pentru adevăr şi libertatea cuvântului. Dar stenogramele întâlnirilor dintre reprezentanţii partidului şi ai scriitorilor arată marile orgolii, tensiunile şi conflictele dintre creatori.

Pericolul forţei cuvântului

În perioada februarie-octombrie 1968, spiritul reformator a străbătut Europa şi cele două Americi. Intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia a fost evenimentul ce-a zguduit lagărul comunist.

În tălmăcirea semnelor vremii de către propagandiştii PCR, „Scînteia” a publicat, în aprilie 1968, în 12 numere consecutive, articole despre reformele pragheze. Legat de drepturile cetăţeneşti intelectualii şi creatorii din Cehoslovacia făceau aserţiuni frapante ca acestea: „Nu este posibil ca, printr-o interpretare arbitrară, formulată de pe o poziţie de putere, să se decreteze ce opinie poate sau nu poate fi exprimată public”; „Libertatea cuvântului trebuie să fie garantată prin anumite norme legale, cu o mai mare exactitate.”; „Libertatea constituţională de circulaţie şi, în primul rând, călătoriile concetăţenilor noştri în străinătate trebuie să fie garantate cu stricteţe de lege”.

Publicarea „Manifestului celor două mii de cuvinte”, în 27 iunie, semnat de mari personalităţi din mediile culturale şi artistice din Cehoslovacia, a dinamitat spaţiul public. De puterea libertăţii cuvântului s-au înspăimântat comuniştii conservatori de pretutindeni.

Pe acest fundal s-au consumat întâlnirile lui Ceauşescu cu reprezentanţii scriitorilor din 22 mai şi 6 noiembrie 1