Şi cu ţiganii ăştia, romii, cum s-or fi simţind ei când, romi fiind, se duc într-o cârciumă şi cer „o sută de rom?”. Cum ar fi de exemplu să se ducă Jakab Istvan într-o bodegă din Miercurea Ciuc şi să ceară „o sută de maghiar”? A, nu ştiţi cine e Iakab Istvan? Este preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi cel care somează, da-da, SOMEAZå, autorităţile române să schimbe data Zilei Naţionale cu una în care să se poată bucura şi ei. Să bea, de exemplu, un rom dacă au chef. Că aşa, pe 1 decembrie stau şi bocesc. De nimic nu le arde. Se adună pe la porţi şi prin faţa blocurilor ceauşiste şi-şi rup hainele de pe ei, şi-şi smulg părul din cap de jale, ca ţiganii. Pe câtă vreme toată ţara „e-n dixtracţie”, la ei e tragedie. Noi facem maţu’ mare cu sarmale şi cârnaţi, ei se pun pe tocit la istorie. Aşa că de aia zic, unguru’ niciodată n-ar bea maghiar, da’ ţiganii beau rom de rup.
Guvernul României e de acord cu schimbarea denumirii de romi cu aia de ţigani, pentru a desemna categoria de oameni cu pielea închisă la culoare, care are un caracter profund nomad, care are mari carenţe educaţionale, care e predispusă la dat cu manga, care, care, care toate alea nasoale. Acu’, ce să zic? În nimicnicia patriotismului meu sunt de acord cu faza asta. Ce mai încoace-încolo, nu mai e loc de-mbârligat, de-ntors printre fraze, mă rog, până la urmă ideea e clară: rom/român. Nu dă bine. Pentru noi, aştia culţi în cap şi bine crescuţi, ca arborele de sequoia pe balcon la etaju’ nouă într-un bloc din Târgovişte. Orgoliul meu nemenajat, abuzat de marea civilizaţie occidentală, s-a înfruptat copios din curajul ăsta al Cabinetului Emil Boc. Adică, ce mama naibii, că pot să mă uit în oglindă şi să mă consider urmaş al lui Constantin Brâncoveanu (cel care a înfiinţat Academia din Bucureşti) oricând vreau.
Deci, aşa cum vă spuneam, sunt cuplat la ideea
