Citindu-i confesiunile şi proza, viaţa lui Norman Manea capătă în mintea cititorului contururile unei captivităţi delimitate de lanţuri invizibile, mobile, între care se răsuceşte un destin al rătăcirilor, desenînd o imagine dureroasă a suferinţei, a căutării de sine, a aflării unor răspunsuri care nu pot fi luminate de logica umanităţii, dacă nu ideale, cel puţin decente. De aici tonul trist-apăsător al incursiunilor în sine însuşi prin care, pentru a-şi recompune sinele, omul şi scriitorul îşi interoghează în trepte esenţa propriei fiinţe, încarcerate parcă într-un labirint, care în mitologie era destinat monştrilor ori era pecetea unei aprige pedepse venite, de cele mai multe ori, din partea unei „autorităţi“ ce se simţea ameninţată. Monstruozitatea, însă, a fost în cazul lui Norman Manea apanajul exclusiv al istoriei catastrofice şi al servanţilor prin care aceasta şi-a schimbat nerăbdătoare feţele, încă de pe vremea copilului de 5 ani: Holocaust, comunism şi apoi un infinit exil.

„Avatarurile unei existenţe deviate de timpuriu au marcat într-un anume fel formarea şi deformarea mea“, afirma Norman Manea în Sertarele exilului, răspunzînd întrebărilor provocatoare adresate de regretatul Leon Volovici. Norman Manea a fost captivul unei vieţi în care situaţiile ambigue şi paradoxurile s-au ţinut lanţ. Pe de o parte, paradoxul condiţiei de minoritar – evreitatea ca handicap mobilizator, ca afront sau ca omagiu. Pe de altă parte, paradoxul exilului – traumă a dislocării şi privilegiu al cunoaşterii, al unei continue iniţieri, o formă de libertate, inutilă însă deseori. Nu mai puţin traumatizant a fost şi paradoxul identităţii ca speranţă a statorniciei sau a căutării. Indiferent ce feţe ar avea aceste forme de captivitate, ele sînt semnele unei împovărătoare deposedări de normalitate.

Dificultatea de a se privi senin în faţă,