M-am născut în Bucureşti, oraşul în care gri-ul ştie mai multe nuanţe decât cartea aceea celebră, cu cele 50. Am copilărit în Popa Nan, sub copaci care văzuseră vremuri mai bune şi-apoi în Pantelimon, lângă vecini care nu văzuseră niciodată o carte.
Multă vreme nu mi-a plăcut patria mea. În vremea copilăriei şi adolescenţei avea prea multe reguli şi prea puţină ciocolată. Apoi prea puţine reguli. Şi mult prea mult fast-food. Prima patrie avea pancarte cu prea mult roşu, a două are obraze cu multă, multă rezistenţă la orice ruşine.
Dacă mă întrebi ce înseamnă ţara mea, ştiu să-ţi spun doar semne particulare, ca la poliţie, ca să n-o confundăm: sticlele goale de pe marginea oricărui drum sau minţile pline din clasa Economy a oricărui avion care pleacă. Exportăm oameni. Şi ne plângem de ei, în acelaşi timp. Dacă ironia ar fi o toamnă, am fi ţara cu cele mai multe frunze din lume.
Poate că aţi înţeles deja unde bat: e complicat să-ţi iubeşti ţara când eşti român. Dar în acelaşi timp ai marele, uriaşul noroc că există altceva, cu mult mai tandru şi atrăgător, cu mult mai dulce-acrişor, cu mult mai lipit de suflet ca marca de scrisoare şi frunza codrului de destinul haiducului.
E vorba, fireşte, de limba română. Singura limbă din lume cu două utilizări: vorbit şi locuit. Limba care ne ţine loc de patrie, atunci când patria nu ne mai ţine de cald. Limba în care ne-am născut, în care ne lăfăim în mii de cuvinte, ca nişte moguli ai sensului şi înţelesului. Limba în care ne-am făcut palat din cărămizi de cărţi. Limba în care ne simţim în pace în fiecare seară, atunci când patria reală n-a fost în stare să ne dea decât 40 de metri pătraţi de beton şi vecini şi zgomot.
În limba asta e mult mai bine ca în realitate. Aici totul ne iese, pentru că nu e nimic pe care ea să nu-l poată spune. Aici urâtul e frumos,
