Generaţia mea a fost "generaţia navetei". Cum se ştie, începînd cu poemul Budila Express de Alexandru Muşina, tema a fost valorificată de literatura optzecistă, unde însă a predominat toposul tren. Am cunoscut cealaltă variantă de navetă, "de şosea" şi, în 7 ani ca 7 vaci sfrijite, am avut ocazia să-i bifez toate încercările. Dacă spui unui occidental că ai făcut naveta, lucrul i se pare firesc, fiecare al doilea vestic o cunoaşte: trenuri silenţioase, încălzite iarna, aerisite vara, în care poţi citi şi scrie, pasageri eleganţi şi politicoşi sau propriul automobil alunecînd pe şosele bine asfaltate şi gîndurile tale mîngîiate de o plăcută muzică, în surdină. Or, aici, în est, pe "tărîmul celălalt", sensul cuvîntului e cu totul altul. Pe modelul excepţionalei cărţi colective despre Anii '80, depun şi eu o micro-mărturie despre bucuriile unei absolvente de Litere, începînd cu al 23-lea an al vieţii şi primul de navetă.

AUTOBUZ Toată lumea îi spunea rată şi, cu toate că era din neamul autobuzelor, părea un soi de rudă prăpădită a acestora, oaia neagră a familiei de maşini. Îţi amintea de căruţele de poştă din secolul al XIX-lea, fără suspensii, vehicule care te hurducau şi te umpleau de praf, gata să se dezmembreze la prima groapă a drumului. Uneori rata era atît de plină încît te mirai că presiunea umană din interior nu o face să pleznească. Uşile nu se închideau bine, cauciucurile erau tocite, scaunele tari şi scorojite, cu cîte trei-patru oameni pe două locuri, găuri în podea, prin care vedeai cum pămîntul îţi fuge de sub picioare. Ansamblul se strica măcar o dată pe săptămînă. În universul misterios al corespondenţelor, al sinesteziilor navetei, zgomotului de fiare vechi lovite unele de altele îi răspundea mirosul de metal încins şi de haine stătute, cenuşiului feţelor şi culorilor mohorîte ale paltoanelor îi răspundeau peticele de toate culorile