Veverita abia se vedea de sub frunzele bogat cazute. Ba mai mult, se confunda, in aramiul-roscat al ei, cu decorul. Abia intrat in parc, cainele, un ciobanesc german frumos, a dat semne de nerabdare smucindu-se in lesa. Cand s-a simtit liber, nu a avut nici o clipa de ezitare. Intr-o alergare de concurs de frumusete canina, a tintit vietatea pe care noi abia o zariseram. Ne-am oprit sa vedem, cu un nod in gat. Veverita nu parea sa simta pericolul si in aceeasi fara de zgomot miscare rontaia ceva sau cauta pe sub frunze. A tasnit insa fulgerator in cel mai apropiat copac tocmai cand cainele era s-o inhate. Ciobanescul a parut ca nu simte nici cea mai mica frustrare. A alergat bucuros mai departe, iar veveritei nu i-au trebuit mai mult de cateva minute ca sa coboare si sa-si reia indeletnicirea cautarii de hrana pe sub covorul gros de frunze. Desi in preajma, cainele nu a mai deranjat-o nici macar cu un latrat.
Doar inregistrata atunci, o fulguratie in multimea de imagini, de sonuri si senzatii cu care ne intampinase Copoul, ea mi s-a pastrat in memorie ca o pecete a locului in care vesnicia este o repetare la nesfarsit a acelorasi rosturi ale lumii.
Era o zi de toamna tarzie, daca nu cumva un inceput de iarna nehotarata, cu ceata subtire care, paradoxal, facea contururile obiectelor, arborilor si oamenilor sa se decupeze mai clar. Nu era lume multa in parcul Copoului, teiul lui Eminescu nu avea frunze, iar bustul poetului parea singurul care se contopea cu griul dominant al peisajului. Glasurile copiilor se infundau ca in vata, realizand doar un fundal pentru versurile pe care le auzeam. Poti foarte bine doar sa inregistrezi fluxul melodic sau, asezandu-te pe o banca, le poti auzi in clar, atent nu numai la sonuri. Probabil ca exista o sonoritate aparte a parcului, a locului, de indata ce vocea (autorului sau a unui actor profesionist) vine parca dintr-
