Foto: Thinkstock Fie că sunt schelete întregi ori numai fragmente umane – oase, fire din păr şi din barbă, unghii, sânge, ombilic... moaştele au „viaţa” lor de după viaţa proprietarului. Păstrarea şi venerarea acestora răspunde, in extremis, la întrebări ontologice, abisale, dar constituie şi o manieră de ordonare a vieţii sociale sprijinită pe simboluri, epifanii, superstiţii. Moaştele au sugerat, dintotdeauna, că pot învinge forţele malefice, fiind chemate să scoată comunităţile umane din impas. Venerate, disputate, vandalizate, furate şi falsificate, ele au generat războaie şi au schimbat istoria.
Puterea lor magică s-a manifestat mai intens în momente de cumpănă colectivă, în catastrofe: inundaţii, molime, incendii, secetă, război – când rămăşitele sacre erau scoase din biserici şi catedrale şi purtate în lungi procesiuni. Sicriul cu scheletul Sf. Marco – la Veneţia ori al Cuvioasei Parascheva – la Iaşi, un dinte al lui Buda aşezat pe spinare de elefant şi un fir din barba profetului Mahomed – în Asia, o picătură din sângele sfânt care nu coagulează niciodată – la Neapole, toate sunt elemente care au provocat emoţie bigotă. Pe lista sacralităţilor materiale mai putem adăuga brâul Maicii Domnului, sandalele lui Iisus, giulgiul său, potirul de la ultima cină, darurile magilor, dinţii, lacrimile, ombilicul, coroana de spini, buretele, lancea, lemnul Crucii şi cuiele, urma tălpii Mântuitorului pe Muntele Măslinilor...
Unele moaşte, precum cele ale Sf. Nicolae, au fost furate de piraţi; altele, se spune, au ajuns pradă de război: toiagul lui Moise, sabia lui David ori mâna Sf. Ioan Botezătorul odihnesc, acum, în palatul otoman Topkapî.
Interesant e că moaştele n-au fost mereu recunoscute de societate şi, mai ales, de biserică. Cruciadele le-au adus din Orient în Occident, după care acelaşi Occident şi-a arătat intoleranţa, distrugându-
