Abia la moarte a avut parte de gloria “statului”. Atunci autorităţile l-au numit Rapsod. Dacă o făceau mai devreme, poate viaţa i-ar fi fost altfel.

Succesul vine pe diferite căi, în diferite momente ale vieţii. Din păcate, pentru Mihai Constantin el a venit prea târziu. Recunoaşterea naţională a venit chiar la înmormântare, sub forma unei pancarte. Cam puţin. Copiii săi nu au putut să se bucure de valoarea tatălui lor, nici măcar el nu s-a bucurat de recunoaşterea valorii sale.

Pårinte grijuliu. În casa în care a trăit Lache Găzaru locuieşte acum Dan Constantin, nepotul său, fiul fiicei sale, Ioana, măritată Căldăraru. Dan pare mai timid, femeia pare bolnavă. Vorbeşte greu, cu întreruperi, spune că a rămas cu defect de vorbire de când i-a luat casa soţului foc şi ea a urlat până a rămas fără glas. Aşa chinuit, vobeşte totuşi despre părintele său. O face cu recunoştinţă: “A avut un suflet bun. Cânta la toată lumea; şi la copiii mici cânta. Nu a fost un om duşmănos. Când cânta la nunţi venea cu pâinea la subţioară, să dea la copii să mănânce. Nu s-a purtat aspru cu noi. A vrut să fim şi noi civilizaţi precum copiii la alţi oameni. A încercat să facă cât mai multe pentru noi, dar n-a putut. A avut patru copii. Pe toţi ne-a dat la locul lor, am făcut toţi şcoală. Aici a făcut şi el trei camere, mai multe nu a putut, era şi bolnav cu inima”.

Amintirile tatålui. Tata Lache le povestea copiilor ce păţise el în război, pe front. Nu ascundea poveştile războiului, erau pilde de viaţă până la urmă şi el voia să aibă copii învăţaţi, să se descurce în viaţă. Ioana îşi aminteşte cum “tata a fost în război la ruşi. A pus şi în cântec cum s-au luptat ruşii cu românii. Ne povestea cum i-a fost în război, că avea păduchi, pe unde se pitula şi el. A fost pe la Odessa, la Prut. Zicea că nu ştiai pe unde să te culci, pe unde să te pituli,