Ioana Are zece ani şi de cinci ani face gimnastică ritmică de performanţă. E un copil tăcut care pare mereu să ascundă ceva. Merge la sală în fiecare zi, după şcoală, iar un antrenament durează în medie trei ore. Antrenoarea îi spune că ar putea fi printre cele mai bune, doar că nu munceşte destul. Uneori nu reuşeşte să se concentreze şi scapă mingea sau măciucile. Pur şi simplu, se trezeşte gîndindu-se la altceva, iar atunci îşi vede mama pe banca părinţilor, îmbrăcată în geaca ei neagră cu guler din blăniţă, pentru că în sală veşnic e frig, fixînd-o cu privirea, vînîndu-i cea mai mică greşeală, şi se fîstîceşte. "O voi dezamăgi!" - probabil că gîndeşte în acel moment Ioana, aruncînd mingea aiurea şi uitîndu-se la ea cum se rostogoleşte în afara covorului. "Dar de ce vine mereu la sală? De ce nu stă acasă ca alte mame şi nu vine decît la sfîrşit ca să mă ia?" Într-adevăr, mama de pe băncuţa ei pare să-şi roadă unghiile de nervi, pentru că ea nu a prins mingea, iar antrenoarea o va certa din nou. La concursurile naţionale ocupă de regulă locul trei sau patru. În rest, Ioana e o fetiţă cît se poate de obişnuită. Locuieşte împreună cu mama şi cu bunicii ei într-un apartament din cartierul Militari. A fost fan "Andrelele" şi îl iubeşte în secret pe Pepe. Cîteodată îi fură rujul mamei, din geantă. Şi-ar dori să crească cît mai repede mare ca să aibă un iubit, aşa ca în clipurile de pe MTV, însă mama îi spune mereu să nu aibă încredere în bărbaţi "pen'că toţi îs nişte nesimţiţi!". Pînă atunci, îşi îmbracă şi-şi dezbracă păpuşile Barbie. Andrei Are opt ani şi e genul de copil-problemă. La şcoală are toane, învaţă doar la materiile care îi plac şi se cuminţeşte subit la "opţionale". Creativitatea sa ieşită din comun pare suspectă. Poate picta cîteva ore în şir fără să se mişte de pe scaun sau să scoată vreo vorbă. Desenele sale sînt apocaliptice: tancuri, oameni sfîrtecaţi