Eram la trei ani după Revoluţie, prima dată dincolo de Cortina de Fier, într-un New York spălat de ploile şi vînturile primăverii. Un profesor de origine română, cu nume grecesc şi care preda ştiinţe politice în America, mă invitase la o drumeţie şi un picnic, într-un loc pitoresc din apropierea marelui oraş. Am trecut rîul Hudson cu un autobuz şi la foarte puţin timp după ce am ieşit dintre zgîrie-norii Manhattan-ului, ne-am trezit în mijlocul naturii. O natură ca a noastră, lîngă un oraş ca de pe altă planetă. Mi-amintesc de ciudata senzaţie de alienare pe care o avusesem cu cîteva zile înainte, în sudul Manhattan-ului, între zeci de blocuri de sticlă de diverse culori, forme şi înălţimi. Mă întrebam cum poate cineva să trăiască într-un mediu aşa de sticlos, rectangular şi aseptic. Turnurile gemene erau pe atunci în picioare şi ridicînd ochii spre vîrful lor mă aşteptasem parcă să văd zăpadă... ca pe munţii cei înalţi. Acum, eram între stejari şi arţari, e drept, parcă mai înalţi decît cei de pe la noi, lîngă o apă de a cărei mărime nu face nimeni caz, deşi este cît Dunărea, cea de care noi învăţasem la şcoală, cu mîndrie, că e al doilea fluviu ca mărime din Europa (bineînţeles, după Volga). Era un parc natural, un fel de rezervaţie, în regiunea Rockland. Am mers pe o potecă prin pădure, cu mici urcuşuri şi coborîşuri. Profesorului îi aducea aminte de munţii României, unde făcuse multe drumeţii în tinereţe. La un moment dat, am coborît printre crengi de copaci pe malul marelui rîu. Pe malul celălalt se zărea un tren. Mergea spre Albany... Aveam în creierele noastre mii de imagini din filme cu marea Americă. Mi-era parcă greu să mă detaşez de ideea de film. Însă nu toţi americanii sînt actori, militari, poliţişti sau preşedinţi. Acolo, pe mal, erau cîţiva pescari solitari (ca la noi la IOR). Mi-amintesc cum înspre sud, undeva în zări înceţoşate se profilau incr