Sângele n-are culoare politică. Are culoarea vieţii sau a morţii. Adrian Năstase, omul care a avut atât de multă putere, care a dat atâtor oameni putere, n-a mai avut, în noaptea de miercuri spre joi, puterea de a porni pe drumul cel mai umilitor al vieţii sale. Şi-a vrut să aleagă moartea. Unii, aproape că mă ia cu frig pe şira spinării când spun asta, s-ar fi bucurat să-l vadă mort. L-au văzut doar lungit pe targă, încă viu, şi încă neîngenuncheat! Cred că nu gândul pierderii libertăţii l-a împins pe fostul premier spre sinucidere, ci cel al pierderii demnităţii. Asta şi-au şi dorit cei care l-au purtat timp de opt ani prin faţa procurorilor şi prin tribunale, să-i facă ţăndări demnitatea.

Nu există nicio îndoială, Adrian Năstase a greşit adesea în felul în care s-a purtat cu oamenii. Nu ştiu dacă şi cu banii. Ştiu însă că s-a purtat bine cu destinul României, pe care l-a avut timp de patru ani pe mână. Este unul dintre cei vinovaţi pentru integrarea ei în Europa. Dar vinovăţiile de felul acesta sunt repede uitate. I s-a găsit în schimb o vinovăţie penală, într-un dosar în care însuşi completă de judecată recunoaşte inexistenţa probelor, fapt care nu l-a împiedicat să-l condamne la doi ani de puşcărie! Fiindcă, nu-i aşa, trebuia dat un exemplu societăţii şi Europei! Şi trebuia să aibă şi cei care-l voiau îngenuncheat o brumă de satisfacţie! Poate că d-asta s-a şi ales o oră la care se uita întreaga ţară la televizor. Ca să se vadă cum poate să nu mai rămână nimic din puterea pe care ai avut-o o dată! Şi cum ţi se poate lua, la pachet cu libertatea, demnitatea! Şi cum poate sări pe pereţi sângele! Şi cum Bucureştiul poate deveni peste noapte capitală sud-americană, capitala oricăreia dintre ţările din romanele lui Marquez şi Llosa! Se poate, sunt convins, şi mai rău. Şi-o să vedem mai repede decât ne-am aştepta asta.

N-am motive nici să-l iubesc, nic